“Vom căuta să desluşim în rândurile de mai jos, scria doctorul N. I. Angelescu în decembrie 1933, când a început fabricaţiunea berii la noi şi cine a fost cel dintâi care a introdus, într-o epocă în care ţara noastră avea cele mai bune vinuri, această băutură atât de diferită de obiceiurile noastre.
După notele lui Vasile Taban, rezultă că în anul 1811, pe timpul ocupaţiei țării de către ruşi, un oarecare Johan Neamţu înfiinţa o fabrică de bere în Bucureşti, iar peste 4 ani, la 1815, obţinea hrisovul de întărire şi privilegiul ca nimeni altul decât el să nu mai poată deține o asemenea industrie. Acest hrisov a fost dat de domnitorul de atunci, Ion Vodă Caragea, care îi pusese lui Johan Neamţu, ca preţ al acestui privilegiu, obligaţia să dea în tot anul la cutia milosteniilor câte 300 de taleri.
După 10 ani, Johan Neamţu moare și fabrica rămâne moştenire lui Andrei Cube, care solicită înaltei stăpâniri să-i întărească privilegiul de fabricațiune a berii pe numele lui. În “Anaforaua Veliţilor boieri din Bucureşti” din anul 1825, se spune că Domnitorul poate să întărească acest privilegiu „fiindcă nu se întrebuinţează la fabricaţie decât bucate proaste şi stricate“. Măria Sa Grigore Dimitrie Ghica Vodă i-a acordat lui Andrei Cube recunoaşterea vechiului privilegiu, dar i-a mărit darea de la 300 de taleri la 350 taleri, “ce trebuia să dea în tot anul la cutia milosteniilor”. Nu i s-a recunoscut însă dreptul de monopol al fabricării berii…
Şi astfel, în acelaşi an, 1825, i s-a acordat supusului german George Krebs autorizaţia să deschidă o altă fabrică de bere, pe care acesta a instalat-o lângă şcoala Jignița. Mai târziu, s-au înfiinţat două fabrici mai mici, una a lui Skalka şi alta a lui Rolli, amândouă în Isvor. Un alt german, Kübler, a deschis o mare fabrică de bere care, de la început, a pus în vânzare o bere foarte bună şi foarte căutată de colonia germană din Bucureşti.
În anul 1854, Wilhelm Höflich din Opeln, Germania (oraş după care fabricantul şi-a luat numele de Opler) înfiinţează o fabrică de bere în strada Grădina cu Cai, de unde, după 6 ani, o mută în strada Isvor. În anul 1870, consumaţiunea berei devenind foarte mare, Opler se văzu nevoit a introduce puterea aburului în fabrica sa.
În anul 1854, Dominger, instală un cazan pentru fabricațiunea berii la Zalhana, pe malul stâng al Colentinei. Această fabrică a fost cumpărată mai târziu de Sura a lui Israel Hirș, care s-a căsătorit ulterior cu Israel Frenkel, iar acesta a vândut fabrica lui Czizek, care l-a luat tovarăş pe E. Luther”.
Acest Erhard Luther, născut pe 4 iulie 1841 in orașul Kainsbach din Bavaria, a urmat Școala comercială, fiind susținut financiar de tatăl său, care își dorea ca băiatul să primească o educație bună. În 1866, după ce și-a terminat studiile, tânărul de 25 de ani a venit în România și s-a angajat ca maestru berar la fabrica Czipser din București. Un an mai târziu, în 1867, s-a asociat cu un anume Ciopech și a deschis o mică fabrică de bere, dar afacerea nu a mers bine și a decis să-și încerce norocul la Oltenița.
După câțiva ani de muncă susținută, afacerile au început să funcționeze și maestrul berar s-a întors în București, unde s-a căsătorit cu Sophia Kaltmayer. Întreprinzătorul a deschis o nouă fabrică de bere, care a ajuns să fie cea mai prosperă afacere în domeniu din București. În 1881, Luther a primit medalia Serviciul credincios clasa I, în același an, regele Carol I l-a numit furnizor oficial al Curții regale, iar în 1884, a obținut și cetățenia română.
În 1885, după o activitate de 13 ani de succes,Luther își făcea planuri să construiacă o nouă fabrică, propunându-și să transforme vechile spații de producție într-o clădire impunătoare. Însă chiar în ziua în care a pus prima piatră în fundația viitoarei afaceri, pe 15 iunie 1890, s-a stins subit, la doar 49 de ani.
Fabrica şi parcelele de teren pe care intenționa să ridice locuințe de serviciu pentru angajaţii săi au fost moştenite de soţie, Sophia E. Luther. “Această timpurie şi neaşteptată moarte ar fi năruit de la început industria creată de Erhard Luther, industrie care se găsea în plină fază de transformare, deci de investiţii, dacă soţia lui n-ar fi fost de la început confidenta şi părtaşa planuirilor lui Luther. Femeie energică, pricepută şi muncitoare, Sofia Luther luă în mâinile sale conducerea lucrărilor care, sub vigilenta sa priveghere, fură duse la bun sfârşit.
Doamna Luther înscrise fabricaţiunea şi comerţul de berărie început de soţul său pe numele ei, fiind printre primele femei care au comercializat şi condus o importantă industrie. Ea duse mai departe faima firmei, luând parte la toate expoziţiile universale din străinătate, unde obţinu mari recompense.
Sofia Luther a condus fabrica cu pricepere şi cu multă grijă față de pesonalul angajat, pe care-l considera ca pe un colaborator al său şi căruia a căutat în continuu a-i îmbunătăţi starea materială, în aşa măsură încât cei 100 de lucrători ai fabricii o considerau ca o mamă, ea aflându-se întotdeauna printre ei şi luând parte atât la bucuriile, cât şi la necazurile lor”.
Pe 10 aprilie 1905, moștenitoarea imperiului Luther s-a stins din viață și a fost înmormântată alături de soțul ei la Cimitirul Bellu Evanghelic, busturile lor fiind realizate de sculptorul Carol Storck. Femeia a fost mult regretată de fruntaşii comerţului, plânsă de lucrătorii fabricii, de cei cărora zilnic le alina durerile, de bătrânii pe care îi ajuta şi de mulţi orfani care o adorau ca pe o mamă. Sofia Luther nu a avut copii. Fabrica a trecut prin vânzare la fraţii Czell”, nota doctorul N. I. Angelescu în articolul despre istoria berarilor din România.
Noii proprietari, fraţii Carl şi Eugen Czell, doi industriaşi din Sibiu, erau fiii lui Friederich Czell, vechi producător de vin, bere și lichioruri, și au continuat cu multă dăruire dezvoltarea fabricii.
Afacerea a cunoscut o perioadă dificilă între anii 1917-1918 când, în timpul Primului Război Mondial şi al ocupării Bucureştilor de trupele germane, producția a fost suspendată din ordinul administraţiei militare, iar utilajele au fost folosite în scopuri legate de război. Fabrica de bere şi malţ din Şoseaua Basarab şi-a relua activitatea după încetarea războiului și a funcționat neîncetat în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În aprilie 1944, în urma distrugerilor provocate de bombardamente, care au afectat aparatura de răcire şi secţia de fermentaţie, capacitatea de producţie a scăzut la 30.000 de litri de bere în 24 ore faţă de 120.000 Iitri de bere în 24 ore, cât producea înainte de izbucnirea războiului.
Naționalizată pe 11 iunie 1948, fabrica întemeiată de soții Luther a devenit Întreprinderea de Stat “Griviţa”, s-a numit apoi Fabrica de bere “Griviţa Roşie” şi, după 1977, Fabrica de bere Gambrinus.
