“Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a stins din viață pe 25 august 1907 la Câmpina. De câțiva ani, ilustrul savant a cărui activitate a îmbrățișat toate ramurile culturii naționale se retrăsese în Castelul „Iulia Hasdeu”, unde, înconjurat de bizarele și prețioasele obiecte de artă adunate de-a lungul vieții, trăia în tovărășia amintirii celor dispăruți din viața sa. De la moartea fiicei sale, Iulia, bătrânul academician devenise un adept convins al științelor oculte.
Pentru cultura română, Hasdeu a jucat rolul pe care marii enciclopediști îl avuseseră în Franța cu două secole mai devreme. Filosof, filolog, istoric, poet, dramaturg, ziarist și polemist temut, Hasdeu a scris tot ce a gândit, tot ce a crezut, tot ce a știut. Istoria critică a României, Cuvinte din bătrâni și Magnum aetimologicum Romaniae sunt opere fundamentale, prin concepția și construcția lor, care fac din autor una dintre cele mai mari și, în același timp, cele mai senine figuri ale culturii noastre. Prefața la studiul istoric Ion Vodă cel Cumplit rămâne un model de proză românească, valabil și pentru literatura de mâine, iar drama Răzvan și Vidra este cea mai reușită piesă istorică a epocii. Prin Revista nouă, Hasdeu a dezvăluit timp de opt ani publicului talentele literare ale contemporanilor săi.
A lăsat aproape 30 de volume, dintre care amintim, pe lângă cele menționate: Analize literare externe (1864), Viața și scrierile lui Luca Stroici (1864), Filosofia portretului lui Țepeș Vodă (1864), Istoria toleranței religioase în România (1865), Goții și Gepizii în Dacia (1877), Cronica lui Zilot românul (1884), Sic cogito (1895), Cine? De unde? De când? (1894), Sarcasme (1897) și comedia Trei crai de la răsărit. Ca ziarist, a condus publicații precum Foaia din Moldova (1862), Lumina istorică a României (1865–1867), Satyrul (1866), Traian (1869), Columna lui Traian (1887), Revista nouă și România Jună.
În toate aceste opere, Hasdeu ne apare mereu la fel – scriitorul convins și hotărât să înfrunte orice piedică, gata oricând să-și apere ideile. Cuvintele pe care le-a scris despre sine însuși rămân o mărturisire revelatoare:
„În istorie, în filologie, în orice sferă a conștiinței, eu am fost totdeauna sceptic, respingând autoritarismul de sus, ca și popularitatea de jos și croindu-mi pretutindeni singur, prin propriile mele cercetări după izvoare, o cale nouă, bună sau rea, cum mă tăia capul, dar din lumină curată, fără frică de nimeni, fără folos personal, fără fățărnicie, fără reclamă.”
(Literatura și arta română, nr. 11, 1907)
