Lucian Blaga, supravegheat de Securitate

Lucian Blaga a venit pe lume pe 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeș, și al nouălea copil al preotului Isidor Blaga și al Anei. Primele clase le-a urmat la școala germană din Sebeș, apoi s-a înscris la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, în acea perioadă debutând în revista arădeană Tribuna.

Cărturarul Horia Teculescu, fost coleg de liceu, scria în revista Familia despre acei ani:

„L-am cunoscut în septembrie 1906, începând amândoi Liceul Andrei Șaguna din Brașov. Eram 60 de inși în clasă, dintre care Lucian Blaga părea mai răsărit și avea o figură mai distinsă. Cum era din părțile Alba Iuliei (din Lancrăm, lângă Sebeș), iar părinții noștri erau prieteni, ne-am apropiat foarte firesc.

Dar ceea ce a legat definitiv prietenia noastră, pe care niciun val al vieții n-a putut-o clinti până astăzi, a fost următoarea întâmplare: Eram în clasa a IV-a de liceu și, pe lângă predilecția pentru lectură, mai răsfoiam și ziare. Un grup de elevi, care locuiam împreună, aveam abonat ziarul „Tribuna” de la Arad.

Într-una din zile zăresc, în foiletonul „Tribunei” o poezie de trei strofe, iscălită Lucian Blaga. Cum locuiam în apropiere, am alergat și l-am felicitat, iar el, cu mâhnire, mi-a spus: „Ce curioși sunt colegii! Nu le vine — se vede — să creadă c-am scris-o eu.” Generozitatea mea a pecetluit definitiv prietenia noastră și a deschis un suflet frământat de planuri literare.

La cursuri, îmi aduc aminte că îi uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le dădea. Și-n vreme ce clasa își îndrepta admirația spre mușchii atletici ai unor colegi, bănuiam, în sclipirea privirilor lui, un joc de flăcări deasupra unei comori.

În clasa a IV-a am întemeiat o societate literară, alegându-l pe el președinte. Începuseră să-l pasioneze problemele de știință și de filozofie. Ne vorbea despre planeta Marte și încerca să ne dovedească existența vieții acolo. Parcă îl văd și acum la tablă, desenând canalele de pe Marte.

Cu timpul, a devenit tot mai pasionat de problemele filozofiei (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson), spre care îl mânau și înclinările ereditare. Tatăl său, Isidor Blaga, preot în Lancrăm, plin de necazuri și de copii, era, cum l-a numit prof. Ioan Lupaș, „un preot cu păr de argint și cu minte de aur”. Cunoscând bine limba germană, împrumuta cărți de filozofie de la un preot reformat din Sebeș, care studiase în Germania. Citea mult, chiar în altar, în cursul serviciului religios, în vreme ce se cânta la strană.

În 1912, a publicat în „Convorbiri literare” un studiu asupra lui Wundt, iar în 1913, un foileton, în ziarul „Românul”, despre Bergson. Terminând liceul, am intrat amândoi la Teologia din Sibiu, în septembrie 1914. Preocupările noastre literare și filozofice fiind mai intense, ne-am izolat de restul colegilor. În fiecare seară, în biblioteca seminarului, Blaga ne ținea cursuri din istoria filozofiei Renașterii, după H. Höffding. (…)

Lucian Blaga a studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena, obținând titlul de doctor în filosofie. În capitala imperiului a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cel mai mic dintre cei patru copii ai avocatului și politicianului român Coriolan Brediceanu. Cei doi s-au căsătorit la Cluj, în decembrie 1920, și au avut un singur copil, pe Ana-Dorica „Dorli” Blaga, care a venit pe lume în mai 1930, la Berna.

În 1926, Lucian Blaga a intrat în diplomație, ocupând pe rând postul de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena, apoi de ministru plenipotențiar al României în Portugalia.

În anul 1939, a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, care a fost mutată temporar la Sibiu în perioada 1940–1944, apoi a revenit, în 1946, la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj.

Poetul a fost profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat de la catedră, din acel moment începând urmărirea lui constantă de către Securitate. Motivul a fost politic: se pare că, în ianuarie-februarie 1946, Blaga a refuzat oferta de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist, iar decizia sa a fost interpretată ca fiind ostilă noului regim.

După ce a fost exclus din învățământ, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. În 1949, a devenit cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie, apoi bibliotecar-șef și director-adjunct al filialei clujene a Bibliotecii Academiei, dar nu i-au mai fost publicate volumele și a preferat să se ocupe de traduceri.

Eseistul Lucian Valea a relatat astfel controversa nominalizării lui Lucian Blaga la Premiul Nobel: „În primăvara anului 1957, în Săptămâna Patimilor, după ce luni de zile subiectul fusese întors pe toate părțile, am îndrăznit să-l întreb ce se întâmplase cu candidatura lui la premiul Nobel. Mi-a răspuns râzând că nu se întâmplase nimic:

„Imediat ce s-a răspândit «zvonul» că printre cei propuși la Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1956, s-ar afla și Lucian Blaga, anumiți confrați, «binevoitori» și «a-toate-știutori», s-au grăbit să explice oricui voia să asculte că recomandarea mea fusese făcută, nici mai mult, nici mai puțin, decât de niște legionari transfugi și de alte asemenea elemente compromise, aparținând drojdiei sociale din Occident.

Dar, în ziua în care Academia din Stockholm a anunțat că preferatul zeilor fusese spaniolul Juan Ramón Jiménez, toți acești «binevoitori» și «a-toate-știutori» au răsuflat ușurați. Li se luase o piatră de pe inimă. De aceea s-au și grăbit să pună în circulație o altă versiune — mult mai convenabilă: nimeni, de fapt, nu făcuse niciodată vreo recomandare a lui Blaga la Premiul Nobel. Totul nu fusese decât «o invenție de-a lui, ca să-și facă reclamă». Apoi a adăugat, surâzând: „Închipuiește-ți, dragul meu, ce s-ar fi întâmplat dacă, totuși — a subliniat pe «totuși» — eu aș fi luat Nobelul?!” (Revista Vatra, octombrie 1979)

Lucian Blaga s-a stins din viață la vârsta de 66 de ani, pe 6 mai 1961, la Cluj, și a fost înmormântat chiar în ziua nașterii sale, în cimitirul din Lancrăm.

Soția poetului s-a stins în martie 1983. România literară a evocat atunci, sub semnătura istoricului literar George Gană, figura ei luminoasă: „A murit Cornelia Blaga. S-a încheiat o viaţă pe care iubirea şi poezia au transformat-o în destin, dându-i o prelungire ideală fără termen. Născută la 2 septembrie 1897, la Lugoj, ca ultim copil al lui Coriolan Brediceanu, cel dintâi fiind compozitorul Tiberiu Brediceanu, Cornelia a crescut într-un mediu în care patriotismul şi cultura reprezentau valorile fundamentale. A urmat cursurile liceului românesc din Braşov şi, după examenul de bacalaureat din iunie 1916, a fost îndrumată de familie spre studiul medicinei, pe care l-a început la Universitatea din Viena şi l-a terminat la cea din Cluj.

Între timp s-a produs evenimentul care a determinat cursul şi sensul acestei vieţi: întâlnirea cu Lucian Blaga. Iubirea născută atunci a fost o flacără la lumina căreia Blaga s-a descoperit pe sine ca poet. Scrisorile trimise sunt, devin sau conţin poeme, cântecul de început al lui Blaga este un cântec de iubire. Cornelia este centrul vieţii lui sufleteşti, „alfa şi omega“, „subiectul absolut” al poeziilor sale.

Înzestrată cu o sensibilitate cultivată prin lecturi din poezia modernă a epocii, ea este şi cel dintâi martor cu ochi critic al procesului de creaţie al liricii lui Blaga. Ea trimite, în octombrie 1918, manuscrisul volumului de debut lui Sextil Puşcariu, „spre apreciere“ („N-aş îndrăzni să mă adresez cu o astfel de rugare […] dacă n-aş avea convingere că şi dumneata vei avea plăcerea să descoperi în autorul acestor poeme un adevărat talent“), ei îi sunt dedicate „Poemele luminii”.

Dăruită iubirii ei, logodită in taină, Cornelia înfrânge rezistenţa familiei şi se căsătoreşte cu Blaga în decembrie 1920, la încheierea studiilor lui. Vor trăi la Cluj până în primăvara anului 1924, apoi la Lugoj, doi ani şi jumătăte, răstimp în care ea practică medicina. Urmează lungul periplu diplomatic, apoi întoarcerea definitivă în ţară, anii trăiţi la Cluj, la Sibiu şi din nou la Cluj, până la stingerea poetului.

În toată această vreme, viaţa ei a fost condusă de preocuparea pentru opera lui Blaga, de dorinţa ca marea lui vocaţie creatoare să se realizeze. A luat asupră-şi unele poveri ale vieţii lui de funcţionar, a continuat să fie primul cititor sau ascultător al manuscriselor scriitorului, să înregistreze conştiincios ecourile critice ale publicaţiilor lui Am văzut-o o singură dată, la Cluj, în ultima lor locuinţă, la câţiva ani după moartea lui Blaga. Am rugat-o la telefon să mă primească măcar pentru un sfert de ceas. Mi-a acordat, cu generozitate, cu mult mai mult, câteva ore, pe care n-am să le uit. Nu numai pentru că le-am petrecut în casa strâmtă, de la marginea oraşului în care trăise poetul, ci şi pentru că niciodată n-am avut un sentiment atât de puternic al prezenţei cuiva care nu mai era şi pe care nici nu-l cunoscusem.

A fost un lung monolog, întretăiat de întrebările mele, devenite pretexte pentru a-l continua, ca şi pentru priviri curioase pe care le aruncam asupra cărţilor din bibliotecă, tablourilor de pe pereţi, celor câteva sculpturi. Evocarea, densă şi precisă, a locurilor, oamenilor, împrejurărilor de care erau legate acele obiecte sau la care se refereau întrebările mele – de la momentul întâlnirii de la Viena până la acela al înmormântării de la Lancrăm – avea o înălţime intelectuală şi morală, o elevaţie spirituală care, mărturisesc, mi s-a părut firească.

Ceea ce m-a surprins a fost sentimentul prezenţei lui Blaga pe care îl producea confesiunea. Abia mai târziu am înţeles că el se datora nu numai intensităţii cu care era trăită evocarea de către cea care o făcea, ci şi unui fapt mai profund şi mai tulburător: vieţile lor deveniseră inseparabile şi atâta vreme cât a ei continua, continua şi a lui. Nu era aceasta ideea Doamnei Cornelia pe care o ascultam atunci, era impresia mea, nelămurită atunci.

La puţini ani după aceea, Doamna Cornelia a început să lunece în lumea umbrelor. A dispărut încet-încet din timpul ei, instalându-se în timpul lor, al ei şi al poetului. A fost ca şi cum făgaşul vieţii ei trebuia să urmeze, încă o dată, sau până la capăt, în cimitirul din Lancrăm, dâra trasă de el.

A murit Cornelia Blaga. Însă numele ei, umplând singur fila albă care deschide una dintre cărţile esenţiale ale liricii românești – Lucian Blaga, Poezii, 1942 – va fi rostit mereu împreună cu acela al poetului, într-o alăturare care era de mult definitivă…”

Dorli, fiica poetului, a fost împuternicită de tatăl său prin testament să îi administreze opera, fiind, până la sfârșitul vieții, deținătoarea drepturilor de autor. După Revoluția din decembrie 1989 s-a angajat într-o muncă titanică de recuperare și valorificare a operei poetului. Într-un interviu, doamna Blaga a povestit: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a şcolilor şi universităţilor, din manuale, din bibliotecile publice. Lucrările lui puteau fi citite numai cu aprobare, la fondurile speciale ale marilor biblioteci”. Dorli Blaga a încetat din viață la vârsta de 91 de ani, pe 16 noiembrie 2021.