În 1932, Guvernul de la București a luat o serie de măsuri nepopulare pentru a face față marii crize economice care începuse în 1929. Cele mai dure au fost introducerea curbelor de sacrificiu, prin care întreprinderile au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpete“ şi au decis reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. Pe 20 ianuarie 1933, administrația Atelierelor CFR Grivița a anunțat că plata salariilor se va face numai daca lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. Afectaţi au fost în primul rând muncitorii, iar pe 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și a II-a vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor li s-a cerut să aștepte răspunsul.
În jurul orei 16.00 greva s-a stins și greviștii au ieșit în liniște pe poartă fabricii. Deşi, pentru detensionarea conflictului, li s-a propus semnarea unui acord chiar de către ministrul Comunicaţiilor, Eugen Mirto, înțelegerea nu a fost respectată. Cererile protestatarilor s-au radializat, tensiunile au început să se acumuleze, iar muncitorii opreau lucrul în mod spontan de mai multe ori pe zi. În paralel aveau loc întâlniri ale sindicatelor, liderii pregătind greva generală.
Pe 15 februarie, în jurul orei 9 dimineaţa, un grup format din Gheorghe Gheorghiu Dej (care în acel moment nu era angajal al Atelierelor CFR Griviţa, ci făcea parte din Comitetul de acţiune CFR pe ţară), Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie, toţi apropiaţi de Partidul Comunist aflat în ilegalitate, a fost arestat. Muncitorilor li s-a spus că reprezentanţii lor sunt la negocieri şi toți așteptau rezultatele discuțiilor, timp în care, de la tribunele improvizate, ţineau discursuri mobilizatoare. În tot acest timp, unul dintre muncitori, Constantin Negrea, avea grijă ca sirena atelierelor (care marca de regulă pauza de masă şi schimbul de ture) să sune din oră în oră pentru a semnala că greva continuă, însă pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena, iar aceasta a încetat să mai sune. Muncitorii au rămas în interiorul atelierelor toată noaptea.
În aceeași noapte, guvernul ţărănist condus de Alexandru Vaida Voevod a declarat stare de asediu. Decizia fusese luată într-o consfătuire la care au participat Eugen Mirto, ministrul Comunicaţiilor, Armand Călinescu, care era adjunct al ministrului de Interne, Eugen Samsonovici, ministrul Apărării, şi Eugen Bianu, de la Siguranţă.
A doua zi, pe 16 februarie, trupele de jandarmi şi armata au înconjurat Atelierele CFR Griviţa în care se aflau muncitorii grevişti. La ora 6 comandantul operaţiunii, colonelul Hotineanu, i-a somat pe protestatari să se predea. Autorităţile au susţinut că reacţia muncitorilor a fost violentă şi că ar fi ripostat cu focuri de armă. După o jumătate de oră, şeful operaţiunii a avertizat: dacă în cinci minute greviştii nu se predau, jandarmii vor trage în plin.
După expirarea celor cinci minute a urmat un foc de avertisment în aer. În comunicatul oficial s-a anunţat că nu s-au tras mai mult de două salve în plin. După 15 minute, jandarmii şi militarii au intrat în curtea atelierelor, iar până la ora 7 şi jumătate toţi cei 2000 de grevişti s-au predat. În confruntare au murit șapte oameni: Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer şi Ion Dumitrescu. 34 de persoane au fost rănite şi au ajuns la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militari si Brâncovenesc şi 20 muncitori cu răni ușoare au fost duși la sediul Corpului Gardienilor Publici. Dintre militari, au murit doi soldați și un gardian public.
Vasile Roaită, cel care a fost transformat ulterior în simbol al grevei muncitorilor de la Atelierele Griviţa, era ucenic în ultimul an la cazangerie şi nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă, a fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi.
După 1948, Vasile Roaită, care avea 19 ani la momentul grevelor de la Grivița, a fost făcut UTC-ist post-mortem și i s-a atribuit tragerea sirenei, apoi a fost așezat în panteonul martirilor comuniști, alături de Donca Simo, Filimon Sârbu, Olga Bancic și Elena Pavel. Constantin Negrea, muncitorul care a acţionat, de fapt, sirena în timpul grevei a povestit mai târziu că în 1944 Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica l-au rugat să renunțe la „meritul” său în favoarea tânărului Roaită.
Mai târziu istoricii ar fi descoperit în arhivele Siguranței că Vasile Roaită nu numai că nu fusese grevist, dar că era unul dintre informatorii pe care Siguranța îi infiltrase printre muncitorii de la Atelierele Grivița.
Doru Moldoveanu / April 15, 2022
Nu ne mai mira nimic din minciunile comunistilor, se stie ca de cum deschideau gura iesea minciuna. Erau de-a dreptul grotesti cind vorbeau, dar bunicii si parintii nostri ne-au informat, ca martori, despre istoria adevarata a Romaniei.
/