Clara Ward, Prințesă de Caraman-Chimay, s-a născut pe 17 iunie 1873 în Detroit, Michigan, și a fost fiica căpitanului Eber Brock Ward și a celei de-a doua soții a sa, Catherine Lyon, nepoata senatorului Benjamin Wade. Tatăl ei era bogat, probabil primul milionar din Michigan, avea afaceri cu nave cu aburi în zona Marilor Lacuri, cherestea la Michigan, producea fier și oțel și deținea câteva mine de argint în Colorado. El este cel care a fabricat primul oțel Besemer în Statele Unite la uzina din Wyandotte și a fost președinte al căii ferate Flint și Pere Marquette din 1860 până la moartea sa. Căpitanul a murit când Clara avea mai puțin de doi ani, iar moara și fabricile de cherestea de la Ludington au fost moștenite de mama fetiței și au fost gestionate de fratele acesteia, Thomas R. Lyon.
Tânăra a intrat în atenția publicului la începutul anului 1890, când s-a anunțat că un distins călător belgian în Statele Unite, Joseph, Prințul de Caraman-Chimay, membru al Camerei Deputaților din Belgia, a cerut-o în căsătorie pe fiica foarte tânără și foarte frumoasă a acestei familii bogate.
Prin această alianță, Clara devenea, în mod legitim, prințesă europeană. Soțul era însă de două ori mai în vârstă decât ea, era relativ sărac și nu chiar foarte chipeș, dar aceste detalii nu au fost luate în calcul. Cei doi s-au căsătorit pe 20 mai 1890 la Paris, mireasa având 16 ani, iar soțul ei, 31 de ani și la scurt timp a urmat nașterea a doi copii, Marie Elisabeth Catharine Anatole și Marie Joseph Anatole Pierre Alphonse.
Clara și prințul Joseph frecventau cele mai elegante restaurante din Paris, duceau o viață extravagantă, cheltuiau sume impresionante, iar marele bucătar francez Escoffier a numit două rețete, Oeufs à la Chimay și Poularde Chimay în onoarea prințesei.
La puțin timp după nașterea celui de-al doilea copil, la începutul lunii noiembrie 1896, prințul și prințesa Chimay luau masa la Paris, într-un restaurant elegant, iar aici cânta la vioară un țigan maghiar, Rigó Jancsi, de care Clara s-a îndrăgostit la prima vedere.
După o serie de întâlniri secrete, prințesa și Rigó au fugit împreună în decembrie 1896, iar ziarul Ludington Record din 24 decembrie a publicat o știre despre neașteptata decizie a Clarei cu titlul “Gone With a Gypsy”. S-a spus imediat că prințul Joseph va iniția procedura de divorț împotriva soției, iar în edițiile următoare ziarul a scris că cei doi amanți s-au refugiat la Budapesta.
În Ungaria și chiar în Transilvania este și astăzi cunoscută o prăjitură cu blat de cacao, glazură de ciocolată și cremă de frișcă și ciocolată numită chiar Rigo Jancsi, inspirată de scandaloasa afacere ai cărei protagoniști au fost prințesa Ward și lăutarul maghiar. Prințul de Caraman-Chimay a divorțat pe 19 ianuarie 1897, iar noul cuplu s-a căsătorit probabil în Ungaria
În iulie 1898, ziarele au publicat vestea morții fostei prințese: “Princesa Chimay a murit. Cine n-a auzit despre dânsa? Și cum se putea să nu audă cineva despre princesa Chimay, când, din prima zi în care a cunoscut pe Rigo, viața ei plină de aventuri extravagante a umplut coloanele întregii prese europene?
Era un tip curios această zburdalnică americană a cărei frumuseţe, după ce a făcut senzaţie în cercul restrâns şi select al marilor saloane din Paris, a ajuns să delecteze marea mulţime setoasă de senzaţii noi şi rare. Clara Ward, asemenea multor fete bogate din Statele-Unite, s-a măritat după Chimay, un principe francez, al cărui blazon are o vechime de câteva sute de ani, a cărui sărăcie însă, deşi de o dată mai recentă, era mai lucie decât blazonul.
La Paris, princesa a făcut cunoştinţa lui Rigo, un ţigan ordinar dintr-un sat unguresc în care îşi lăsase nevasta şi vreo doi copii, pentru ca să poată merge în „lumea mare”, unde ţiganii lăutari sunt mult apreciaţi şi bine plătiţi. Rigo nu se distingea nici prin frumuseţe, nici prin inteligenţă şi nu era măcar un muzicant de un deosebit talent. Ce a putut să o facă pe milionara Clara Ward ca să-l iubească şi să-i pună la dispoziţie milioanele ei?
Dorul de aventuri neapărat că a fost una din cauzele acestei ciudate porniri a curioasei femei, dar numai dorul de aventuri n-ar fi fost suficient. Princesa Chimay a răspuns singură la marea chestiune care preocupa serios pe mulţi oameni şi mai ales pe mulţi psihologi.
Răspunsul a fost enigmatic ca toată această femeie: „Când am văzut pe Rigo pentru întâia dată, se înţelege că mi-a plăcut mult. Ceea ce m-a fascinat însă, ce m-a legat hotărât de dânsul, a fost mirosul lui… Are un miros foarte curios, care mă încântă, care are asupră-mi un efect magic”.
Deşi bogată din cale afară, ea nu s-a sfiit să-şi aleagă o aşa zisă carieră artistică, a cărei toată filozofie consta în faptul că frumoasa femele se prezintă publicului teatrelor de varietăţi într-un tricot de culoarea pielii care permitea elegantelor forme ca să se arate în toată splendoarea lor de femeie.
Clara Ward nu se mulțumea numai să-și arate astfel trupul, ci s-a fotografiat goală în tot soiul de atitudini, iar fotografiile se vindeau pe la librării în beneficiul țiganului Rigo.
Acum câtva timp s-a vorbit că princesa de Chimay are de gând să stea împreună cu soţul ei într-o şatră țigănească… Ea voia să ducă o adevărată viaţă de ţigancă, încă o dovadă a spiritului ei de aventurieră.
Sfârşitul Clarei Ward îndreaptă însă tot trecutul ei. Ea a avut cea mai splendidă moarte pe care o poate avea o femeie: a murit ca mamă. Tot trecutul ei ne apare, ţinând aceasta în seamă, sub o formă mai puţin brutală, şi nu putem decât să deplângem pe această femeie moartă în floarea tinereţii sale…”, consemna ziarul Adevărul din 10 iulie 1898.
Realitatea era însă complet diferită. Informația privind moartea prematură a prințesei se pare că a fost lansată de familia fostului soț și era complet falsă. Clara și Rigo se mutaseră de fapt la Cairo, în Egipt.
Previzibil, femeia, care era încă numită Prințesa Chimay, a început să aibă probleme financiare, iar familia ei americană a fost nevoită să intervenă din când în când pentru a-i plăti datoriile.
Întoarsă în Europa, prințesa a continuat să pozeze în costume inspirate din spectacolele de la Folies Bergère și Moulin Rouge, iar pictorul Henri de Toulouse-Lautrec a realizat o litografie care o reprezintă împreună cu soțul ei maghiar, Rigó, căreia i-a spus “Idylle Princière”. Fotografia Clarei a apărut pe multe cărți poștale în perioada edwardiană, uneori în poziții indecente sau fiind îmbrăcată în rochii mai mult sau mai puțin deocheate. Se spune că împăratul Wilhelm al II-lea chiar a interzis publicarea sau afișarea fotografiilor pe tot teritoriul Imperiului German, pentru că a considerat că femeia e “deranjată”.
Veniturile pe care le-a obținut din această ocupație considerată imorală erau suficiente pentru ca cei doi să trăiască destul de bine, însă relația nu a fost una de durată, pentru că Rigó nu i-a fost fidel soției. Cuplul a divorțat destul de curând după căsătorie, iar Clara și-a întâlnit următoarea iubire, un anume Peppino Ricciardo, care susținea că este spaniol, dar cel mai probabil era italian, în timpul unei călătorii cu trenul.
Ziarul Tribuna din 1904 scria: “Plicticoasa Clara Ward s-a săturat de cavalerul ei, părăsi şi pe superbul Rigo, şi a fugit cu un neapolitan (faima nu spune dacă acesta este vreun bandit!). Bietul Rigo poate lua acum iar dipla subţioară şi să se pună în fruntea bandei dintr-un café chantant, până ce nu va veni vreo altă „princesă”, dacă va veni, şi să o cucerească cu arta şi mustăţile sale. Iar Clara Ward, de două ori necredincioasă, va putea în acest timp să-şi petreacă cu noul ei cavaler, până ce nu i se va urî şi de acesta şi va fugi cu altul. Astfel se învârtesc lucrurile în cercul viţios.”
Prințesa și Peppino Ricciardo s-au căsătorit în 1904, dar nici această relație nu a durat mult. Ultimul ei soț se pare că a fost un șef de gară al căilor ferate italiene care, în timpul liber, îi ajuta pe turiști să viziteze Muntele Vezuviu, un anume signor Cassalota, împreună cu care a rămas până la moartea ei prematură, la doar 43 de ani, pe 9 decembrie 1916.
La aproximativ trei ani după moartea Clarei, primul soț, prințul Joseph de Riquet de Chimay și Caraman, s-a recăsătorit cu o tânără care avea doar câteva luni în 1890, când bărbatul se căsătorise cu frumoasa americancă.
