Clara Ward, Prințesă de Caraman-Chimay, a venit pe lume pe 17 iunie 1873 la Detroit, Michigan, și a fost fiica căpitanului Eber Brock Ward și a Catherinei Lyon, nepoata senatorului Benjamin Wade. Tatăl ei era bogat, probabil primul milionar din Michigan, avea afaceri cu nave cu aburi în zona Marilor Lacuri și cu cherestea la Michigan, producea fier și oțel și deținea câteva mine de argint în Colorado. El este cel care a fabricat primul oțel Besemer în Statele Unite la uzina din Wyandotte și a fost președinte al companiei de căi ferate Flint și Pere Marquette. Căpitanul a murit când Clara avea mai puțin de doi ani, iar moara și fabricile de cherestea de la Ludington au fost moștenite de mama fetiței și au fost gestionate de fratele acesteia, Thomas R. Lyon.
Tânăra a intrat în atenția publicului la începutul anului 1890, când s-a anunțat că un distins călător belgian în Statele Unite, Joseph, Prințul de Caraman-Chimay, membru al Camerei Deputaților din Belgia, a cerut-o în căsătorie pe fiica foarte tânără și foarte frumoasă a acestei familii bogate.
Prin această alianță, Clara devenea, în mod legitim, prințesă europeană. Soțul era însă de două ori mai în vârstă decât ea, era relativ sărac și nu chiar foarte chipeș, dar aceste detalii nu au fost luate în calcul. Cei doi s-au căsătorit pe 20 mai 1890 la Paris, mireasa având 16 ani, iar după scurt timp, a urmat nașterea celor doi copii ai cuplului, Marie Elisabeth Catharine Anatole și Marie Joseph Anatole Pierre Alphonse.
Clara și prințul Joseph duceau o viață luxoasă la Paris, frecventând cele mai rafinate restaurante și cheltuind sume considerabile. Renumitul bucătar francez Auguste Escoffier a creat două rețete în cinstea prințesei: Oeufs à la Chimay și Poularde Chimay.
La începutul lunii noiembrie 1896, la scurt timp după nașterea celui de-al doilea copil, cuplul a luat masa într-un local elegant din Paris. Acolo cânta la vioară un lăutar maghiar, Rigó Jancsi, de care Clara s-a îndrăgostit pe loc. După mai multe întâlniri în secret, în decembrie 1896, cei doi au fugit împreună. Ziarul Ludington Record din 24 decembrie a relatat întâmplarea inedită într-un articol cu titlul: „Gone With a Gypsy”. S-a speculat imediat că prințul Joseph va cere divorțul, iar edițiile următoare ale publicației au anunțat că îndrăgostiții s-au refugiat la Budapesta. Povestea lor a făcut senzație, iar în Ungaria și în Transilvania a rămas celebră până astăzi sub forma unei prăjituri cu blat de cacao, cremă de ciocolată și frișcă, acoperit cu glazură de ciocolată.
Prințul de Caraman-Chimay a obținut divorțul pe 19 ianuarie 1897, iar Rigó și Clara s-au căsătorit în Ungaria la scurt timp după aceea. În iulie 1898, ziarele au publicat vestea morții fostei prințese: “Princesa Chimay a murit. Cine n-a auzit despre dânsa? Și cum se putea să nu audă cineva despre princesa Chimay, când, din prima zi în care a cunoscut pe Rigo, viața ei plină de aventuri extravagante a umplut coloanele întregii prese europene?
Era un tip curios această zburdalnică americană a cărei frumuseţe, după ce a făcut senzaţie în cercul restrâns şi select al marilor saloane din Paris, a ajuns să delecteze marea mulţime setoasă de senzaţii noi şi rare. Clara Ward, asemenea multor fete bogate din Statele-Unite, s-a măritat după Chimay, un principe francez, al cărui blazon are o vechime de câteva sute de ani, a cărui sărăcie însă, deşi de o dată mai recentă, era mai lucie decât blazonul.
La Paris, princesa a făcut cunoştinţa lui Rigo, un ţigan ordinar dintr-un sat unguresc în care îşi lăsase nevasta şi vreo doi copii, pentru ca să poată merge în „lumea mare”, unde ţiganii lăutari sunt mult apreciaţi şi bine plătiţi. Rigo nu se distingea nici prin frumuseţe, nici prin inteligenţă şi nu era măcar un muzicant de un deosebit talent. Ce a putut să o facă pe milionara Clara Ward ca să-l iubească şi să-i pună la dispoziţie milioanele ei?
Dorul de aventuri neapărat că a fost una din cauzele acestei ciudate porniri a curioasei femei, dar numai dorul de aventuri n-ar fi fost suficient. Princesa Chimay a răspuns singură la marea chestiune care preocupa serios pe mulţi oameni şi mai ales pe mulţi psihologi.
Răspunsul a fost enigmatic ca toată această femeie: „Când am văzut pe Rigo pentru întâia dată, se înţelege că mi-a plăcut mult. Ceea ce m-a fascinat însă, ce m-a legat hotărât de dânsul, a fost mirosul lui… Are un miros foarte curios, care mă încântă, care are asupră-mi un efect magic”.
Deşi bogată din cale afară, ea nu s-a sfiit să-şi aleagă o aşa zisă carieră artistică, a cărei toată filozofie consta în faptul că frumoasa femele se prezintă publicului teatrelor de varietăţi într-un tricot de culoarea pielii care permitea elegantelor forme ca să se arate în toată splendoarea lor de femeie.
Clara Ward nu se mulțumea numai să-și arate astfel trupul, ci s-a fotografiat goală în tot soiul de atitudini, iar fotografiile se vindeau pe la librării în beneficiul țiganului Rigo.
Acum câtva timp s-a vorbit că princesa de Chimay are de gând să stea împreună cu soţul ei într-o şatră țigănească… Ea voia să ducă o adevărată viaţă de ţigancă, încă o dovadă a spiritului de aventurieră.
Sfârşitul Clarei Ward îndreaptă însă tot trecutul ei. Ea a avut cea mai splendidă moarte pe care o poate avea o femeie: a murit ca mamă. Tot trecutul ei ne apare, ţinând aceasta în seamă, sub o formă mai puţin brutală, şi nu putem decât să deplângem pe această femeie moartă în floarea tinereţii sale…”, consemna ziarul Adevărul din 10 iulie 1898.
Realitatea era însă complet diferită. Informația privind moartea prematură a prințesei se pare că a fost lansată de familia fostului soț și era complet falsă. Clara și Rigo se mutaseră de fapt la Cairo, în Egipt.
Previzibil, femeia, care era încă numită Prințesa Chimay, a început să aibă probleme financiare, iar familia ei americană a fost nevoită să intervină din când în când pentru a-i plăti datoriile.
Întoarsă în Europa, prințesa a continuat să pozeze în costume inspirate din spectacolele de la Folies Bergère și Moulin Rouge, iar pictorul Henri de Toulouse-Lautrec a realizat o litografie care o reprezintă împreună cu soțul ei maghiar, Rigó, căreia i-a spus “Idylle Princière”. Fotografia Clarei a apărut pe multe cărți poștale în perioada edwardiană, uneori în poziții indecente, fiind îmbrăcată în rochii mai mult sau mai puțin necuviincioase. Se spune că împăratul Wilhelm al II-lea chiar a interzis publicarea sau afișarea fotografiilor ei pe tot teritoriul Imperiului German, pentru că a considerat că femeia e “deranjată”.
Veniturile pe care le-a obținut din această ocupație considerată imorală erau suficiente pentru ca cei doi să trăiască destul de bine, însă relația nu a fost una de durată, pentru că Rigó nu i-a fost fidel soției. Cuplul a divorțat destul de curând, iar Clara și-a întâlnit următoarea iubire, un anume Peppino Ricciardo, care susținea că este spaniol, dar cel mai probabil era italian, în timpul unei călătorii cu trenul.
Ziarul Tribuna din 1904 scria: “Plicticoasa Clara Ward s-a săturat de cavalerul ei, părăsi şi pe superbul Rigo, şi a fugit cu un neapolitan (faima nu spune dacă acesta este vreun bandit!). Bietul Rigo poate lua acum iar dipla subţioară şi să se pună în fruntea bandei dintr-un café chantant, până ce nu va veni vreo altă „princesă”, dacă va veni, şi să o cucerească cu arta şi mustăţile sale. Iar Clara Ward, de două ori necredincioasă, va putea în acest timp să-şi petreacă cu noul ei cavaler, până ce nu i se va urî şi de acesta şi va fugi cu altul. Astfel se învârtesc lucrurile în cercul viţios.”
Prințesa și Peppino Ricciardo s-au căsătorit în 1904, dar nici această relație nu a durat mult. Ultimul ei soț se pare că a fost un șef de gară al căilor ferate italiene care, în timpul liber, îi ajuta pe turiști să viziteze Muntele Vezuviu, un anume signor Cassalota, împreună cu care a rămas până la moartea ei prematură, la doar 43 de ani, pe 9 decembrie 1916.
La aproximativ trei ani după aceea primul soț, prințul Joseph de Riquet de Chimay și Caraman, s-a recăsătorit cu o tânără care avea doar câteva luni în 1890, când bărbatul se căsătorise cu frumoasa americancă.
