Rembrandt Harmenszoon van Rijn s-a născut pe 15 iulie 1606, în orașul Leiden din Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos, cum se numeau atunci Țările de Jos, și a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn și al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck, dintre cei nouă frații ai săi, fiind singurul care a învățat să scrie și să citească într-o școală latină.
În 1620 s-a înscris la Universitatea din Leiden, dar a urmat cursurile doar câteva luni, pentru că își dorea să devină pictor și a decis să înceapă studii de artă în atelierul lui Jacob van Swanenburgh.
În cei trei ani pe care i-a petrecut în atelier a învățat tehnica picturii, iar pânzele lui, majoritatea copii ale lucrărilor altor maeștri, au fost foarte apreciate, ceea ce i-a determinat pe părinții săi să îl trimită în 1624 la Amsterdam.
Aici a lucrat în atelierul artistului Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia și era influențat Caravaggio. Deși studiază cu el numai șase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul acestuia și descoperă tehnica clarobscurului.
Tânărul Rembrandt a părăsit Amsterdamul și și-a deschis apoi un atelier propriu în Leiden, împreună cu un prieten, Jan Lievens. În atelierul comun, lucrează la comandă pentru cunoscutul umanist Constantijn Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei, Henric Frederic de Orania. Datorită acestuia, artistul s-a mutat la Amsterdam în 1633 și aici l-a întâlnit pe negustorul de artă Hendryck van Uylenburg, care i-a propus să își deschidă un atelier în oraș. Prin intermediul lui, Rembrandt a obținut o primă comandă importantă, Lecția de anatomie a doctorului Tulp. Au urmat numeroase comenzi din partea familiilor bogate din Amsterdam care îi cereau să le realizeze portretele, iar în 1634 stathouder-ul Henric Frederic i-a comandat, prin intermediul lui Huygens, tabloul Patimile Domnului.
În 1634 pictorul s-a căsătorit cu Saskia van Uylenburgh, verișoara negustorului de artă, și astfel a pătruns în cercurile marii burghezii din Amsterdam. Saskia, care era fiica primarului, a adus în căsnicie o zestre de 40.000 de florini, iar pictorul a decis că ar avea mai multe șanse de succes dacă s-ar apropia de aristocrația înaltă. Cei doi s-au stabilit în cel mai elegant cartier al orașului, și-au cumpără o casă mare pe Breestraat, iar pictorul și-a instalat atelierul la etajul al doilea al noii reședințe.
Soții Rembrandt au fost extrem de afectați de moartea primilor trei copii ai lor. În 1635 cel dintâi fiu, Rumbartus, a murit la două luni după naștere, fetița Cornelia, născută în 1638, a murit la doar trei săptămâni, iar în 1640, au avut o a doua fiică, numită tot Cornelia, care a trăit doar o lună. În 1641 s-a născut Titus, unicul copil al cuplului care a supraviețuit până la vârsta adultă. Băiețelul s-a bucurat de o stare de sănătate bună, în schimb cea a mamei, Saskia, s-a deteriorat. Soția pictorului s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit pe 14 iunie 1642.
În acest timp, Rembrandt, care tocmai terminase tabloul “Rondul de noapte”, se afla în culmea gloriei. Succesul său în pictură a fost întunecat de moartea iubitei soții, pe care o înfățișase de atâtea ori în tablourile sale, și a intrat într-o perioadă de depresie profundă.
În timpul bolii Saskiei, pictorul o angajase pe o anume Geertje Dircx să aibă grijă de copilul nou-născut și femeia a devenit, după moartea soției, iubita lui. Ulterior, avea să-l acuze de “încălcarea promisiunii” (ceea ce însemna că a fost sedusă cu promisiunea unui mariaj), iar artistul a fost obligat să îi acorde o pensie de 200 de guldeni pe an, străduindu-se apoi să îi asigure angajarea ca îngrijitoare într-un azil.
Rembrandt a fost nevoit să angajeze o nouă guvernantă pentru fiul său, Titus, și în 1646 a ales-o pe Hendrickje Stoffels. Femeia a avut grijă de copilul pictorului, dar și ea a devenit amanta artistului care s-a îndrăgostit din nou. Cei doi au trăit ca soț și soție, cuplul a avut în 1654 o fiică, pe Cornelia, dar cei doi nu s-au căsătorit niciodată pentru că un mariaj ar fi dus la pierderea micii averi pe care regretata Saskia o lăsase fiului lor, Titus.
Din cauza acestei relații, oficialii bisericii i-au acuzat pe Rembrandt și pe iubita sa de imoralitate, citând-o pe femeie într-un proces sub acuzația că “a comis acte de curvie cu un pictor pe nume Rembrandt”. Hendrickje a recunoscut legătura cu pictorul și nu i s-a mai permis să primească comuniunea, dar artistul a refuzat să se înfățișeze în fața tribunalului bisericesc.
Hendrickje a mai trăit încă nouă ani alături de artist, dar în acești ani, el a fost supus oprobiului public, tablourile sale nu și-au mai găsit cumpărători, iar breasla pictorilor din Amsterdam a introdus o regulă nouă, conform căreia niciun pictor care trăiește în păcat nu-și mai poate vinde lucrările. Afectat, Rembrandt a îmbătrânit înainte de vreme, a devenit tot mai izolat de lume, acumulează o serie de datorii, a fost nevoit să își vândă casa, iar creditorii îl urmăreau tot mai insistent.
După 10 ani, în 1656, Rembrandt era ruinat, toate tablourile sale fuseseră scoase la licitație și vândute pe preț de nimic, dar și-a continuat munca de creație. Iubita sa credincioasă, Hendickje, a murit în 1663, în timpul epidemiei de ciumă care lovise orașul, și Titus, băiatul său, care se căsătorise cu fiica unui bijutier din Amsterdam, a preluat rolul de îngrijitor al bătrânului tată. Titus a murit în 1668, cu un an înainte de sfârșitul lui Rembrandt.
Marele pictor a încetat din viață pe 4 octombrie 1669, într-o casă mică pe care o închiriase în cartierul Rozengracht și a fost înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat, deținut de biserică. După douăzeci de ani, rămășițele sale au fost scoase și aruncate într-un osuar comun, așa cum se întâmpla cu osemintele oamenilor săraci la mormântul cărora nu mai venea nimeni.
