Rembrandt Harmenszoon van Rijn s-a născut pe 15 iulie 1606, în orașul Leiden din Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos, cum se numeau atunci Țările de Jos, și a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn și al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck, dintre cei nouă frații ai săi, fiind singurul care a învățat să scrie și să citească într-o școală latină.
În 1620, s-a înscris la Universitatea din Leiden, dar a urmat cursurile doar câteva luni, pentru că își dorea să devină pictor și a decis să înceapă studii de artă în atelierul lui Jacob van Swanenburgh.
În cei trei ani pe care i-a petrecut în atelier a învățat tehnica picturii, iar pânzele lui, majoritatea copii ale lucrărilor marilor maeștri, au fost foarte apreciate, ceea ce i-a determinat pe părinți să îl trimită în 1624 la Amsterdam.
Aici a lucrat în atelierul artistului Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia și era influențat Caravaggio. Deși a studiat cu el numai șase luni, Rembrandt a preluat de la Lastman stilul acestuia, descoperind tehnica clarobscurului.
Tânărul a părăsit Amsterdamul și și-a deschis apoi un atelier propriu în Leiden, împreună cu un prieten, Jan Lievens. A lucrat în acea perioadă la comanda cunoscutului umanist Constantijn Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei, Henric Frederic de Orania. Datorită acestuia, artistul s-a mutat la Amsterdam în 1633, unde l-a întâlnit pe negustorul de artă Hendryck van Uylenburg, care i-a propus să își deschidă un atelier în oraș. Prin intermediul lui, Rembrandt a obținut o primă comandă importantă, “Lecția de anatomie a doctorului Tulp”. Au urmat numeroase comenzi din partea familiilor bogate din oraț, care îi cereau să le realizeze portretele, iar în 1634 stathouder-ul Henric Frederic i-a comandat, prin intermediul lui Huygens, tabloul “Patimile Domnului”.
În 1634, pictorul s-a căsătorit cu Saskia van Uylenburgh, verișoara negustorului de artă, și astfel a pătruns în cercurile marii burghezii din Amsterdam. Saskia, care era fiica primarului, a adus în căsnicie o zestre de 40.000 de florini, iar pictorul a decis că ar avea mai multe șanse de succes dacă s-ar apropia de aristocrația înaltă. Cei doi s-au stabilit în cel mai elegant cartier al orașului, și-au cumpără o casă mare pe Breestraat. Artistul și-a instalat atelierul la etajul al doilea al noii reședințe.
Soții Rembrandt au fost extrem de afectați de moartea primilor trei copii ai lor. În 1635, cel dintâi fiu, Rumbartus, a murit la două luni după naștere, fetița Cornelia, născută în 1638, a murit la doar trei săptămâni, iar în 1640, au avut o a doua fiică, numită tot Cornelia, care a trăit doar o lună. În 1641, s-a născut Titus, unicul copil al cuplului care a supraviețuit până la vârsta adultă. Băiețelul s-a bucurat de o stare de sănătate bună, în schimb cea a mamei, Saskia, s-a deteriorat. Soția pictorului s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit pe 14 iunie 1642.
În acest timp, Rembrandt, care tocmai terminase tabloul “Rondul de noapte”, se afla în culmea gloriei. Succesul său în pictură a fost întunecat de moartea iubitei soții pe care o înfățișase de atâtea ori în tablourile sale și a intrat într-o perioadă de depresie profundă.
În timpul bolii Saskiei, pictorul o angajase pe o anume Geertje Dircx să aibă grijă de copilul nou-născut și femeia a devenit, după moartea soției, iubita lui. Ulterior, avea să-l acuze de “încălcarea promisiunii” (ceea ce însemna că a fost sedusă cu promisiunea unui mariaj), iar artistul a fost obligat să îi acorde o pensie de 200 de guldeni pe an, străduindu-se apoi să îi asigure angajarea ca îngrijitoare într-un azil.
Rembrandt a fost nevoit să angajeze o nouă guvernantă pentru fiul său, Titus, și în 1646 a ales-o pe Hendrickje Stoffels. Femeia a avut grijă de copil, dar și ea a devenit amanta artistului care se îndrăgostise din nou. Cei doi au trăit ca soț și soție, cuplul a avut în 1654 o fiică, botezată tot Cornelia, dar cei doi nu s-au căsătorit niciodată, pentru că un mariaj ar fi dus la pierderea micii averi pe care Saskia i-o lăsase lui Titus.
Din cauza acestei relații, oficialii bisericii i-au acuzat pe Rembrandt și pe iubita sa de imoralitate, citând-o pe femeie într-un proces sub acuzația că “a comis acte de curvie cu un pictor pe nume Rembrandt”. Hendrickje a recunoscut legătura cu pictorul și nu i s-a mai permis să primească comuniunea, dar artistul a refuzat să se înfățișeze în fața tribunalului bisericesc.
Hendrickje a mai trăit încă nouă ani alături de artist, dar în acești ani, el a fost supus oprobiului public, tablourile lui nu și-au mai găsit cumpărători, iar breasla pictorilor din Amsterdam a introdus o regulă nouă, conform căreia niciun pictor care trăiește în păcat nu-și mai poate vinde lucrările. Afectat, Rembrandt a îmbătrânit înainte de vreme, a devenit tot mai izolat de lume, a acumulat multe datorii, a fost nevoit să își vândă casa, iar creditorii l-au urmărit tot mai insistent.
După 10 ani, în 1656, Rembrandt era ruinat, toate tablourile sale fuseseră scoase la licitație și vândute pe preț de nimic, dar și-a continuat munca de creație. Iubita sa credincioasă, Hendickje, a murit în 1663, în timpul epidemiei de ciumă care lovise orașul, și Titus, băiatul său, care se căsătorise cu fiica unui bijutier din Amsterdam, a preluat rolul de îngrijitor al bătrânului tată. Fiul artistului s-a stins în 1668, cu un an înainte de sfârșitul lui Rembrandt.
Marele pictor a încetat din viață pe 4 octombrie 1669, într-o casă mică pe care o închiriase în cartierul Rozengracht, și a fost înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat, deținut de biserică. După douăzeci de ani, rămășițele lui au fost scoase și aruncate într-un osuar comun, așa cum se întâmpla cu osemintele oamenilor săraci la mormântul cărora nu mai venea nimeni.
