Tristul destin al familiei de medici Florica și Dumitru Bagdasar

În 1927, și-a dat demisia din armată și s-a căsătorit cu Florica Ciumetti, medic și ea, pe care o cunoscuse în timpul facultății. Imediat după nuntă, în loc să plece în luna de miere, cei doi doctori, care aveau resurse foarte modeste, au plecat la o specializare în America, la Boston. Aici, în anii 1927-1929, Dumitru Bagdasar s-a specializat în neurochirurgie.
Întorși în țară în 1929, soții Dumitru și Florica Bagdasar au avut mari probleme din cauza autorităților, au fost repartizați la țară, primele intervenții chirurgicale fiind făcute în condiții improvizate la Spitalul din Jimbolia, apoi la Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuți.
În 1933, exasperat de șicanele oficialităților, medicul și-a dat demisia de la Spitalul din Cernăuți și, împreună cu soția sa s-a întors la București, unde a continuat să facă intervenții neurochirurgicale la Spitalul de Urgență, dar tot fără a primi niciun sprijin. Florica Bagdasar l-a secondat în intervențiile pe care le facea și l-a sprijinit în permanență.

În 1935, profesorul a obținut înființarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu zece paturi și o singură sală operatorie, la Spitalul Central de Boli Nervoase și Mintale din București, nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultății de Medicină. La clinica sa se internau bolnavi din Ungaria, Bulgaria, Palestina și, între 1931 și 1941, a efectuat peste 1.800 de operații pe sistemul nervos. În acea perioadă s-a născut singura fiică a cuplului, Alexandra.
Pe 6 martie 1945, doctorul Bagdasar a fost numit ministru al sănătății în guvernul Petru Groza, iar în scurta perioadă cât a fost ministru a creat 60 de circumscripții rurale noi, mai multe sanatorii, 100 de case de nașteri la țară, a început campanii împotriva tifosului exantematic, febrei tifoide și febrei recurente. Medicul a încetat din viață pe 16 iulie 1946, la doar 52 de ani.
După două luni, Florica Bagdasar a fost numită ministru al Sănătății, poziție pe care a ocupat-o din septembrie 1946 până în august 1948. Tocmai se întorsese din străinătate, fiind singura femeie din delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris din 1946, iar de la Paris a plecat în misiune oficială la Stockholm, pentru a solicita ajutorul suedezilor pentru țara devastată de război. Fusese definitivată ca medic primar de psihiatrie, specialitatea igienă mintală și asistență neuropsihiatrică și educațională a copilului și, din această poziție, a tratat zeci de copii cu deficiențe mintale și tulburări de comportament într-un centru conceput de ea, după un model pe care îl văzuse în Statele Unite.

Prima femeie care a deținut un portofoliu ministerial în România a avut de gestionat crize grave în timpul mandatului său: rețelele sanitare erau distruse de război, țara se confrunta cu lipsuri, sărăcie, foamete cumplită, mai ales în Moldova, unde seceta și iarna grea făcuseră ravagii și, în plus, apăruseră epidemiile de tifos exantematic și de malarie.
În august 1948, pe când se afla în inspecție în Dobrogea pentru a verifica stadiul campaniei antimalarie, Florica Bagdasar a fost eliberată din funcția de ministru al Sănătății fără nicio explicație. În 1951, colaboratoarea ei cea mai apropiată de la Centrul de Igienă Mintală, Florica Nicolescu, a fost arestată fără mandat, pentru ca, după doi ani de închisoare, să fie eliberată, fără sentință, fără proces, fără a afla care erau acuzațiile care i se aduseseră.

Campania împotriva Floricăi Bagdasar a culminat pe 18 ianuarie 1953 cu apariția unui articol în ziarul Scânteia intitulat „Pentru lichidarea deformărilor antiștiințifice în domeniul pedagogiei”. Imediat după apariția textului, Centrul de Igienă Mintală a fost vizitat de o delegație oficială și Florica Bagdasar a fost „eliberată” și din funcția de director, fiind nevoită să predea cheile Institutului. Șocul a fost atât de mare încât s-a îmbolnăvit grav, a fost internată multă vreme în spital, a avut nevoie de o operație la plămâni, după care, în mod miraculos, a început să se recupereze.
Articolul din ziarul Scânteia a fost distribuit masiv în mediile științifice și profesionale. Florica Bagdasar a fost acuzată de „cosmopolitism”, de “ploconire slugarnică în fața putredei ideologii burgheze, de pervertire a psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud”.
Doamna Bagdasar a fost anchetată în repetate rânduri de Securitate, a rămas fără niciun venit, pentru că inclusiv pensia de urmaș rămasă de la soțul ei de la Academie i-a fost tăiată, iar în apartamentul în care locuia împreună cu fiica ei a fost nevoită să primească o altă familie. La sfârșitul anului 1956, valul de teroare stalinistă trecuse și au început demersuri de „reabilitare”. Floricăi Bagdasar i s-a propus să reintre în partid, dar a refuzat ferm.

În 1957, fiica sa, Alexandra, absolventă eminentă de matematică, s-a căsătorit și a plecat în Statele Unite, unde a făcut o carieră universitară de excepție. Căsătorită inițial cu matematicianul Cassius Ionescu-Tulcea, fiica soților Bagdasar a divorțat și s-a recăsătorit cu scriitorul Saul Bellow, unul dintre cei mai cunoscuți prozatori americani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1976.
Florica Bagdasar a murit în 1978 la București. Moartea ei și atmosfera Bucureștiului comunist sunt descrise în romanul ginerelui, “Iarna Decanului”, publicat în 1982. Proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Saul Bellow își însoțise soția, pe matematiciana Alexandra Bellow, în România socialistă, când Florica Bagdasar, grav bolnavă, era pe moarte la Spitalul Elias.

În carte scriitorul american surprinde corupția din sistemul sanitar, apucăturile potentaților comuniști, viața de zi cu zi a bucureștenilor, relatează cum se procura carne de pe piața neagră, dar mai ales surprinde frustrările fiicei venită să-și vadă mama muribundă. Alexandra nu a fost lăsată să intre în spitalul pentru supraviețuirea căruia chiar Florica Bagdasar luptase, nu a fost primită de medicii care fuseseră cândva instruiţi şi susţinuţi de părinţii ei, aflați acum în poziţii înalte ale sistemului, pentru că era considerată o “trădătoare”, o exilată care a trecut graniţă fugind de comunism.