Constantin Brâncoveanu, cunoscut pentru evlavia și generozitatea sa, a transformat celebrarea Învierii într-un prilej de solemnitate ritualică și comuniune între cler, curteni și popor. Mărturiile vremii ne arată cât de adânc era înrădăcinată credința în inima domnitorului, moartea lui reprezintând dovada supremă a jertfei pentru convingerile creștine.
„În dimineața Sâmbetei Mari, în zorii zilei, în paraclisul Curții, ca și în toate celelalte biserici, se desfășoară procesiunea funerară cu icoana Mântuitorului mort, iar în oraș se trag toate clopotele.
Ceea ce impresionează în mod deosebit este datina veche a larmei asurzitoare pe care o fac băieții toată noaptea dinaintea Duminicii Paștelui, umplând clopotnițele și trăgând clopotele pentru a grăbi sosirea Paștelui.
În zorii zilei următoare, în curtea palatului, se fac pregătiri cu aceeași asistență, dar cu un fast și mai mare, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în timpul șederii mele, când a participat și patriarhul Dositei al II-lea al Ierusalimului
Pe altar era așezată o icoană a Învierii și o evanghelie cu încheietoare. Logofătul împărțea asistenței lumânări de ceară, oferite de Domnitor. Prelatul care slujea, apropiindu-se de altar, își făcea cruce și spunea cu voce tare: „Pe Tatăl, pe Fiul și Treimea cea de-o ființă și nedespărțită…”
După aceasta, cânta „Hristos a înviat”, urmat de replica corului, iar prelatul, cu cădelnița în mână, tămâia pe Domnitor și apoi întreaga asistență.
După aceea, Mitropolitul ridica cu ambele mâini Evanghelia și o ducea către Principe, care o întâmpina, o săruta și primea binecuvântarea, în timp ce se slobozesc 12 tunuri, iar muzicile încep să cânte.
Fiecare își reocupa apoi locul. Cântărețul, închinându-se adânc și sărutând mâna Domnitorului Brâncoveanu, îi oferea o cruce mică bătută în diamante, cu o năframă atârnată la capătul de jos.
Arhiepiscopii și episcopii, cu câte o cruce în mână, se îndreptau spre altar să sărute Evanghelia și se întorceau apoi cu Mitropolitul spre Domnitor, care, din picioare, întindea crucea pentru a fi sărutată de fiecare.
Domnitorul săruta și el crucea și apoi mâna Mitropolitului, care-i întorcea sărutul pe frunte. Aceeași frumoasă ceremonie se desfășura și cu fiii Domnitorului.
Stareții veneau și ei, în ordinea amintită, pentru același schimb de sărutări, cu deosebirea că Domnitorul nu le săruta mâna, ci doar crucea.
Apoi, așezându-se, își punea cuca de samur cu surguciu în dreapta, format dintr-un panaș de pene de bâtlan și ornat cu o rozetă de diamante, evaluată de persoane demne de încredere la 40.000 de galbeni.
După stareți, venea rândul boierimii, iar slujba se încheia. Domnitorul se urca în palat și, în sala de audiență, pe tron, primea sărutul mâinii de la persoanele cu vază (în special de la străinii care nu luaseră parte jos, în curtea Palatului). Principesa primea și ea, în apartamentul ei, pe prelați, cărora le săruta mâna stând în picioare și le dăruia câte o năframă brodată, la fel și străinilor cu vază, șezând însă. Boierilor și jupâneselor care veneau să sărute mâna, Doamna le dăruia câte un ou roșu sau încondeiat cu flori și alte desene bizare.
Liturghia solemnă
După toate aceste datini, vom trece la descrierea liturghiei solemne din biserica Curții, care începe două ore după slujba mai sus descrisă. În sunetul clopotelor, Patriarhul sau Mitropolitul, urmat de cler, intră în biserică; apoi coboară și Domnitorul, urmat de boierime, și se așază pe tronul său din fața altarului, la dreapta, înspre strană.
Tronul are două trepte și este făcut din lemn cu dantelării și înflorituri sculptate artistic, iar vârful se termină în formă de baldachin. În față nu este loc de îngenunchiere, căci ortodocșii stau în picioare în biserică și nu în genunchi.
La dreapta se află un alt tron mai mic, destinat prelatului care slujește, lângă care stau înșirați celelalte fețe bisericești.
În rând cu clerul stau: Marele Vistiernic, primul medic al Domnitorului Brâncoveanu, care pe atunci era Bartolomeo Ferrati, conte de Ungaria şi Logofătul, după care vin psalţii. La stânga principelui stau îmbrăcaţi în caftan Marele Spătar ţinând sabia pe umăr şi buzduganul răzimat de mâna stângă, ambele ale Domnitorului, iar cea dreaptă, acoperită cu o năframă, ţinea cuca domnească. La stânga marelui Spătar, stă Marele Postelnic cu bastonul de argint, după care stau înşiraţi alţi 12 Postelnicei, toţi boieri tineri, ţinând fiecare câte un baston de lemn şi ocupau spaţiul între dreapta şi stânga stranei. La capătul stranei, cei patru fii ai Domnitorului, apoi ceilalţi boieri şi, la urmă, corul psalților La uşa bisericii sunt postaţi, îndată după intrarea Domnitorului, doi suliţaşi pentru a opri îmbulzeala poporului şi alţi doi soldaţi la intrarea în strană, îndărătul pajilor şi lacheilor domneşti.
Îmbrăcaţi în hainele sacerdotale se aflau Patriarhul, arhiepiscopii,episcopii, preoţii şi diaconii, care vor oficia împreună, iar cel ce va sluji Sfânta Liturghie înaintea altarului, un diacon, spune cuvintele: „Binecuvântează Doamne“, la care Patriarhul răspunde cu voce tare: „Lăudat fie împărăţia Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin…”
Urmează apoi Sfânta Liturghie, cu rugăciunile și stihurile cântate în bisericile ortodoxe, până la Evanghelie, care, în ziua de Paște, este următoarea: „La început era Cuvântul…”. Patriarhul stă la altar, iar prelații (care oficiază împreună) stau în ordine, unul în spatele celuilalt, până la ușa de intrare a bisericii, cu fața spre altar. La citirea din Evanghelie, fiecare stih început de Patriarh este repetat de fiecare prelat în parte, până la ultimul de la ușă. În această zi, Evanghelia poate fi citită în limbile arabă, greacă, slavonă, latină și română, dacă printre clericii oficianți se află persoane care cunosc aceste limbi.
În timpul acestei liturghii, trei diaconi de la Curte vin în spatele tronului și scriu, în întrecere, sus-numita Evanghelie „La început era Cuvântul”. Cel care o termină primul o prezintă Domnitorului cu o profundă reverență și primește ca recompensă o bucată de postav de 4 coți și jumătate, care se acordă apoi și celorlalți doi diaconi, dar de o calitate inferioară.
După liturghie, un preot din cor sărută icoana Învierii, așezată într-un dulăpior tapisat cu brocart, gest pe care îl repetă și Domnitorul cu cei patru fii ai săi, și preoții din cor, care înaintează spre icoană închinându-se, la ducere și întoarcere, în fața Domnitorului și a Principilor. Patriarhul, după oficiere, își reocupă tronul, de unde împarte anafură preoților care nu au oficiat cu el, precum și Domnitorului.
Apare și Marele Paharnic cu o cupă de argint aurită, acoperită cu o năframă brodată. În cupă se află vin și felii de pâine, din care gustă el întâiul, pentru a încredința Domnitorului că poate fi consumată, ceea ce și face împreună cu fiii săi și boierii din jurul lor. Patriarhul depune apoi odăjdiile la altar, iar corul cântă, după care Patriarhul binecuvântează pe Domnitor, pe Principi și restul asistenței. În timpul binecuvântării, corul din strana dreaptă intonează în greceşte o rugăciune pentru viaţa Domnitorului şi a familiei sale, iar cel din stânga pentru viaţa Patriarhului.
Serviciul solemn din acea zi a luat sfârşit şi ieşirea din biserică începe în ordinea următoare: Preoţii se înşiră pe stânga, lăsând intrarea liberă. Ies întâi înaltele feţe bisericeşti, care rămân apoi pe loc, afară, până trece Principele şi Patriarhul, susţinuţi amândoi, la coborârea de pe trepte, de paji. De pe prima treaptă Domnitorul salută, plecând capul de trei ori, clerul, boierimea şi armata în ţinută de paradă, iar Patriarhul îi binecuvântează. Domnitorul se urcă cu aceasta în sala de audienţă, unde sosesc şi ceilalţi prelaţi care sunt trataţi cu cafea, se întreţine cu ei până la ora mesei, la care iau parte 70 până la 80 invitaţi din cler şi boierime.
După masă, toţi coboară din nou în biserică, unde se citeşte liturghia Învierii, după care lumea se salută cu un: „Hristos a înviat!“ şi se întoarce acasă, boierii cu muzica în frunte, Patriarhul se înapoiază în rădvan cu şase cai, în care ia loc în fund şi un postelnic de Curte.
De amândouă părţile, rădvanul este încadrat cu câte un lung şir de seimeni, în uniformă roşie, cu sabia pe flanc şi buzduganul în mână…”
*** Din amintirile florentinului Anton Maria del Chiaro, traduse în limba română de S. Cris-Cristian după textul italian reeditat de Nicolae Iorga (capitolul al VIII-lea, „Ceremoniile eclesiastice”)
Martiriul lui Constantin Brâncoveanu este una dintre cele mai tulburătoare și simbolice pagini din istorie. După 26 de ani de domnie în Țara Românească, domnitorul a fost arestat în 1714 de otomani, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și ginerele său, Ianache Văcărescu.
Au fost duși la Istanbul, închisi și torturați, iar în ziua de 15 august 1714, chiar de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului și ziua sa de naștere, Brâncoveanu și fiii săi au fost aduși pe platoul Seraiului și condamnați la moarte pentru refuzul de a renunța la credința creștină.
Potrivit cronicilor vremii, înainte de execuție, Constantin Brâncoveanu le-a spus fiilor săi:
Fiii mei, fiți curajoși! Am pierdut tot ce am avut pe pământ, dar să nu ne pierdem sufletele! Stați tari și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă clătiți nici vă plecați în fața păgânilor. Murim pentru credința noastră și nu ne lepădăm ca niște lași.
Brâncoveanu a devenit un simbol al jertfei pentru credință și al curajului creștin, fiind canonizat în 1992 de Biserica Ortodoxă Română.
