În 1965, în colecția Arhivei Naționale de Filme a fost descoperit un afiș de film care promova o peliculă inedită, “Eminescu – Veronica – Creangă”, semnată de Octav Minar. Deși existența filmului era pusă la îndoială la acel moment, mărturii contradictorii din lumea cinematografiei interbelice alimentau atât ipoteza unui simplu set de diapozitive, cât și pe cea a unui film artistic.
Într-un articol publicat de istoricul și criticul de film Bujor T. Rîpeanu în revista Cinema din 1966, autorul a investigat misterul, bazându-se pe datele descoperite până la acel moment.
Cercetările ulterioare, inclusiv descoperirea unei pelicule documentare ce conținea imagini legate de viața lui Eminescu și Creangă și declarațiile soției lui Octav Minar au confirmat că pelicula a existat. Deși în mare parte documentar, se pare că filmul conținea și secvențe jucate, rămânând încă nerezolvate întrebări legate de data exactă a realizării, distribuția actorilor și parcursul cinematografic.
“În toamna anului 1965, pe panourile din foaierul Cinematecii bucureștene, în expoziția afișului de film vechi românesc, apărea la loc de cinste o ultimă achiziție a Arhivei Naționale de Filme: afișul de lux, litografiat în mai multe culori, film nemenționat în niciuna dintre filmografiile românești. Deasupra portretelor lui Eminescu, Creangă și al Veronicăi Micle, un text lapidar menționa: «Eminescu – Veronica – Creangă. Un film comemorativ de Octav Minar. 1889 – 1914».
Întrebări firești au încolțit pe loc. A existat un asemenea film sau afișul este doar reclama unui proiect eșuat? Dacă filmul a existat, ce fel de caracter a avut, cine l-a făcut, când, ce destin a avut?
Informații orale. Mărturii contradictorii
Chestionați asupra filmului, referenți cu o îndelungată activitate în cinematografie au dat cele mai contradictorii răspunsuri, mergând de la însăși negarea existenței filmului până la detalii cu siguranță false. Iată, pe scurt, această scară contradictorie de referințe:
• «Filmul acesta n-a existat niciodată. Eu am fost posesorul afișului achiziționat de Arhivă și tot eu am făcut diapozitivele pentru dl. Minar după documente și fotografii. El le folosea ca material ilustrativ la conferințele pe care le-a ținut în București și în țară. Pentru aceste conferințe a fost editat afișul într-un tiraj de circa 1.000 de exemplare. Eu însumi am făcut proiecția acestor diapozitive în sala cinematografului «Palace», unde eram proiecționist. Că pe afiș este menționat „film” nu înseamnă decât că spectatorul prinsese gustul pentru asemenea manifestații și trebuia tentat astfel.»
• «Am auzit de la un vechi cinematografist că un asemenea film, cu capital și actori germani, trebuia să fie realizat, dar că proiectul, ca atâtea altele din trecut, a căzut baltă.»
• «Filmul Eminescu a existat și a fost un mare succes. Era un film jucat de actori, având o lungime de circa 2.000 de metri. Finanțatorul lui, un anume Bessel, fabricant și negustor, dorea să mai facă și alte filme, dar, după banchetul prin care a sărbătorit succesul, a renunțat la această idee. Din câte se povestește, colaborarea cu domnii actori, care au plecat de la banchet și cu tacâmurile, nu i-a mai surâs finanțatorului.»
• «Am văzut filmul, târziu, prin anul 1932, la cinematograful „Forum”, într-o proiecție închisă, organizată de un amic care deținea o copie. Era un film artistic, jucat. Dacă nu greșesc, Eminescu era Ciucurete, Creangă – un Cazaban, nu Jules, iar Veronica Micle — Stasia Napierkowska, balerina care mai târziu avea să joace la Tănase. Era un film cu episoade jucate, între care erau probabil recitate poezii și interpretate pe viu diverse scene din viața poetului. Am văzut, în afară de afișul aflat la A.N.F., și un altul pe care erau menționate toate aceste interludii și interpreții lor.»
Ei bine, ce vom alege din aceste mărturii?
Mai întâi, să înlăturăm neadevărurile flagrante (distribuția propusă de ultimul martor e cu totul fantezistă. În 1914, Napierkowska era în plină glorie teatrală și cinematografică la Paris, iar distribuirea comicului Ciucurete, care avea pe atunci cam 40–45 de ani, într-un asemenea rol, nu putea fi acceptată de niciun regizor înzestrat cu un minim bun-simț); apoi tradițiile orale neverificabile («Am auzit…»); apoi imposibilitatea de fapt: în perioada 1914–1918, Eftimie Vasilescu, foarte tânăr, era angajat la laboratorul din Brăila al lui Tudor Posmantic, de unde a plecat direct pe front, ca combatant.
Chiar și așa, rămân două mărturii net contradictorii. Una care vorbește de o serie de diapozitive ce însoțeau o conferință a lui Octav Minar, alta despre un film artistic, jucat…
Surse documentare
Ceea ce pare într-adevăr foarte curios este că, în presa timpului – cât am răsfoit special pentru a desluși această problemă și care a fost urmărită de toți cei ce au reconstituit filmografia românească — nu întâlnim referiri la un asemenea film. Deși în iulie 1914 se aniversează 25 de ani de la moartea lui Eminescu, și încă de la începutul anului se înființase un comitet pentru pregătirea evenimentului, deși se discută problema ridicării prin subscripție a statuii realizate de Filip Lazăr, deși Societatea Scriitorilor Români organizează trei zile de serbări omagiale în Cișmigiu, și deși în toate aceste acțiuni numele lui Minar este adeseori pomenit, despre filmul comemorativ nu se spune nimic.
Abia în februarie 1915, Flacăra notează: «În amintirea lui Creangă a avut loc la Ateneu un festival serios și plin de pietate. S-a proiectat și un film de cinematograf, la urmă de tot, de altminteri». Să fi fost acesta filmul lui Minar? Foarte posibil. Ceea ce este și mai curios e că în niciuna dintre cărțile lui Minar sau în articolele publicate de el în timp nu există vreo referire la film.
O singură mențiune, mult mai nouă și fără indicarea sursei, o găsim în cartea lui Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu, unde aflăm notat: «Octav Minar, care a filmat fostul conac al Eminovicenilor înainte de Primul Război Mondial». Când și în ce scop – ca ambianță pentru un film jucat sau ca imagine documentară – a filmat Minar, nu se poate afla.
Cercul pare să se fi închis, iar ipoteza unui proiect neadus la îndeplinire pare cea mai plauzibilă. Și totuși…
Filmul există!
În octombrie 1964, Arhiva Națională de Filme achiziționa un film documentar de peste 600 de metri, cuprinzând imagini ale locurilor pe unde au trăit Eminescu și Creangă. După mărturia ofertantului – inginerul Nicolau din București – filmul, lucrat la casa «Pathe», servise tatălui său, ziarist, la ilustrarea unor conferințe ținute în țară, în special în școli, în perioada 1919–1920, în vremea în care acesta lucra la „Cele Trei Crișuri”. După sugestia fostului proprietar și după consultarea de specialitate cerută unor cercetători de la Institutul de Istoria Literaturii al Academiei și de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei, filmul este datat 1918–1919.
Suita celor 89 de cadre identificate prin confruntarea cu diverse materiale iconografice, lipsită de vreun titlu sau generic, capătă denumirea convențională „Pe locurile unde au trăit Eminescu și Creangă”. Comisia de achiziție notează: «Film realizat în jurul anului 1919 de un operator necunoscut… Prezintă un interes documentar deosebit… Multe planuri vor putea fi refolosite în filmele care vor fi create de studiourile noastre despre acești doi mari scriitori români…»
Filmul intră în depozitele Arhivei, de unde nu va mai fi scos nici măcar de realizatorii care și-au numit recent și nefericit documentarul „Pașii poetului”. Pentru cine a parcurs, chiar și în fugă, cărțile pe care Octav Minar le-a dedicat lui Eminescu, nu poate să nu sesizeze, chiar la o primă vizionare a filmului A.N.F., faptul că anumite imagini din film apar și ca material iconografic în cărțile acestuia. Studiul comparativ, atent, confirmă această primă impresie. Imaginea casei de la Ipotești (barbar demolată în 1924), cu teii în plină vegetație, clopotnița de lemn a bisericuței din Ipotești, văzută de peste gard, cerdacul bojdeucii lui Creangă, colțul manuscriselor eminesciene de la Academie, vederea generală a Ipoteștilor sunt identice în cărțile lui Minar și în filmul A.N.F.
Dacă adăugăm că aceste imagini au apărut numai ca ilustrații în cărțile lui Minar, purtând uneori mențiunea «din colecția Octav Minar» și că în planurile denumite de cercetătorii Academiei «Leon Ghica și o rudă a sa la Dumbrăveni», «Bisericuța din Ipotești cu mormintele părinților lui Eminescu», «Urmașii colaterali ai lui Creangă lângă casa din Humulești», «Statuia lui Ion Eliade Rădulescu», nu e greu să-l recunoaștem chiar pe Octav Minar, putem fi siguri că filmul denumit în Arhivă “Pe locurile unde au trăit Eminescu și Creangă” este, de fapt, filmul comemorativ „Eminescu — Veronica — Creangă”, pe urmele căruia ne dusese afișul.
O ultimă mărturie. Probleme delicate și încă nerezolvate
Soția lui Octav Minar declara: «Filmul Eminescu – Veronica – Creangă a fost filmat de soțul meu prin anii 1912–1914, cu concursul casei «Pathe». La realizarea filmului și apoi în turneul de conferințe ținut înainte și după primul război mondial, știu din mărturia soțului meu că a fost ajutat de fostul director al „Celor Trei Crișuri”, Al. Bacaloglu. Filmul era în cea mai mare parte documentar, dar, din câte știu, avea și părți jucate cu actorii mari ai vremii. De pildă, era un fragment din „Călin”, interpretat de o actriță. Filmul a fost prezentat și la Văleni, la universitatea profesorului Iorga. Am deținut până nu de mult o copie a filmului, pe care a achiziționat-o Muzeul Creangă din Iași. Soțul meu făcuse zincuri după imaginile din film, pe care le-a folosit pentru ilustrarea cărților și articolelor sale și diapozitive cu care își ilustra uneori conferințele.»
Coroborată cu celelalte mărturii, cea a soției lui Octav Minar confirmă identitatea copiei de la Arhivă, colaborarea cu casa «Pathe» și legătura existentă între realizatorii filmului și Cele Trei Crișuri…”
*** Bujor T. Rîpeanu, Cinema, noiembrie 1966
Reluând cercetarea în presa epocii am descoperit că ziarele din iarna anului 1915 anunțau cu mare admirație apariția filmului lui Octav Minar, a cărui premieră a avut loc la Ateneul Român.
„Sîmbătă, 31 Ianuarie, orele 9 seara va avea loc, în Palatul Ateneului, Festivalul Eminescu, organizat pentru a se ridica o statuie marelui poet la Iași. La această serbare artistico-literară vor lua parte Barbu Delavrancea, George Enescu, d-ra Marioara Ventura și Mircea Bârsan. Programul e alcătuită din numere senzaționale. Se va reprezenta pentru prima oară filmul “Eminescu – Veronica – Creangă”. Montat de casa Pathé Freres și întocmit de Octav Minar, în acest film sunt de remarcat poeziile însuflețite ale marelui poet. Cităm “Somnoroase păsărele”, sonetul “Veneția”, poema “Lirism”, jucată de marea artistă Stacia Napierkowska. Puținele bilete se mai găsesc în magazinul Conservatorului.”
Realizarea lui Octav Minar, prezentată în notițele publicitare ca „grandioasă”, a fost însă aspru criticată. Un gazetar revoltat demonta în ziarul Minerva toată înscenarea în care fusese introdusă marea artistă Stacia Napierkowska, dansatoare la Opera din Paris, celebră în epocă: „Serile trecute, în fața unui cinematograf din centrul Capitalei, afișe mari anunțau un film care promitea să întrupeze viața și operele marelui poet Eminescu. Afișele vesteau, ca un supliment senzațional, că filmul a luat cu concursul marii dansatoare Napierkowska.
Intrigat mai ales de această alăturare de nume, puțin cam ciudată, Napierkowska-Eminescu, am intrat în sala de spectacol. Spectacolul, însă, a fost unul dintre cele mai regretabile pentru cinstea cu care ar trebui înconjurată memoria marilor noștri dispăruți. Toată înscenarea „filmului senzațional“ nu era decât… o serie de vechi tablouri cinematografie ale unei oarecare case din Paris sau Copenhaga – nu importă – printre care un cineva ingenios presărase „citații“ din opera lui Eminescu.
Citațiile se potriveau ca nuca în perete, iar tablourile cinematografice erau… „Amor și Psyche“, jucată de marea Napierkowska și de actrița Andree Pascal cu totul pentru alt scop decât pentru „ilustrarea și însuflețirea“ operelor lui Eminescu.
Apoi, mai departe, cu tăieturi din alte filme cinematografice – „instructive și amuzante“ – această operă de „însuflețire și ilustrare“ continuă în aceeași dulce armonie… Ne aducem aminte de cum se fac asemenea lucruri aiurea. Cu gust, cu respect, cu venerație artistică. Cum s-ar putea face și la noi. Dar fără Napierkowska. Altfel, afișele mari, utilizarea într-o afacere de comerț de vechituri a numelui lui Eminescu este o impietate. Lucrul trebuie spus!”
Aceasta nu a fost o opinie singulară. Redactorii ziarului „Mişcarea“ au fost și mai vehemenți, scriind că filmul întocmit de Octav Minar e mai monstruoas decât războiul, iar cei ai ziarului Opinia au consemnat: „Mihail Eminescu e titlul unui film alcătuit şi speculat de d. Octav Minar, care şi-a făcut o profesie din a fi un necrofor perseverent şi tenace. E atâta infamie tehnică în aranjarea acestui film, atâta pornografie sentimentală, că autorităţile ar trebui să intervină pentru confiscarea lui. Rareori am văzut o necompetenţă mai nulă, aruncându-se asupra unui mort şi speculându-l…”
După această serie de critici justificate, filmul lui Octav Minar nu a mai fost proiectat și mult timp a fost considerat pierdut. În octombrie 1967, Arhiva Naţională de Filme a achiziţionat copia brută, fără titlu şi generic, a unui film denumit convenţional „Locurile unde au trăit Eminescu şi Creangă“, care mai târziu s-a dovedit a fi materialul nemontat al filmului lui Octav Minar. La sfârșitul anului 1971, ANF a mai preluat de la Muzeul din Iași o copie de 650 m (filmul a avut iniţial circa 1.500 m), care poate fi vizionată pe site-ul europeana.eu.
