HomeVizionariiScriitoriCe i-a spus Maiorescu lui Eminescu despre Veronica Micle. Secretul a fost păstrat timp de 42 de ani

Ce i-a spus Maiorescu lui Eminescu despre Veronica Micle. Secretul a fost păstrat timp de 42 de ani

Maiorescu
DS TW

“Acum câteva zile, vrând să pui o rânduială în lucrurile răvășite dintr-un sertar al biroului, am dat, într-un castel de note, peste următoarea însemnare: Luceafărul, Eminescu, Caragiale, “Păstreaz-o pentru mult mai târziu”, 1892, Iunie; Cuvintele puse în ghilimele sunt ale lui Maiorescu. El m-a sfătuit să păstrez pentru mult mai târziu destăinuirea pe care mi-a făcut-o într-o zi de iunie din anul 1892, în salonașul caselor lui din strada Mercur nr. 1, destăinuire pe care acum o public, socotind că ceasul acelui mult mai târziu a sosit (…)

De multe ori, Maiorescu îmi spunea:

carturesti.ro

— Dumneata, ca toţi cei din generaţia dumitale, nu-l cunoşti îndeajuns şi nu-ţi poţi da seama de genialitatea lui; dumneata nu-l cunoşti decât ca poet. Evident, ea se vede şi din poeziile lui, se vede însă mult mai strălucitoare din articolele lui scrise în proză şi risipite în diferite reviste şi ziare. Mai târziu, când se vor aduna şi se vor publica acele articole, atunci aveţi să vă daţi seama ce vastă minte avea, constatând că nu există problemă a neamului nostru care să nu-l fi preocupat şi asupra căreia să nu se fi pronunţat cu desăvârşită competenţă şi claritate. A! ce şubrezi suntem, dacă o astfel de minte…

Maiorescu

Şi aşa, în dimineaţa aceea, rânduind piesele de șah pe eşichier, nu ştiu de ce mi-a venit să recit versurile:

De greul negrei vecenicii,

Părinte, mă desleagă…

Apoi, înainte de a începe partida:

— Domnule Maiorescu, eu sunt convins de un lucru…

fashiondays.ro

— Anume?

— Cum să mă explic eu mai clar? Vedeţi, Luceafărul lui Eminescu e o baladă. De obicei, baladele produc cetitorului o mare încântare, un fel de beţie fermecătoare, o stare sufletească asemănătoare cu aceea pe care ne-o pricinueşte o sonată sau o simfonie. Mă gândesc la cele mai frumoase balade pe care le cunosc, — citirea nici uneia din ele nu mi-a sugerat gândul că ea trebue să fi izvorît dintr-o adâncă sfâșiere sufletească îndurată de autor. Ei bine, citirea Luceafăruluimă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de o mare durere pe care trebue s-o fi îndurat. Ce ziceți?

Maiorescu mă privea zâmbind. Când am terminat zise:

— Vous êtes le premier à me poser cette question.

Apoi, după o aruncătură de ochi spre ușile salonașului:

— Da, ai dreptate. Luceafărul a răsărit din noaptea unei mari dureri. Am să-ţi fac o mărturisire, dar şi o rugăminte: păstreaz-o pentru mult mai târziu. Între Eminescu şi mine exista o legătură ca aceasta care ne uneşte pe noi doi, ba poate şi mai strânsă. Cu timpul, ne ajunsese ca o rudă apropiată şi dragă, căreia îi era uşa deschisă la orice oră. De câtăva vreme însă, vizitele lui se răreau şi în curând începu să lipsească şi de la adunările noastre literare.

Am aflat degrabă pricina acestei schimbări; era legătura lui cu Veronica Micle, legătură care pe zi ce trecea ameninţa să-l înstreineze cu totul de cercul «Junimei». Doamne, domnule Brătescu, va sosi poate o zi în care se va cunoaşte toată sincera mea solicitudine pentru soarta bietului Eminescu. Visam pentru el o situaţie frumoasă, atât de meritată prin marele lui talent, prin vasta lui cultură şi prin limpezimea minţii lui geniale.

Micle

Aş fi vrut să-l văd ocupând o catedră universitară de filosofie, aş fi vrut să-l văd căsătorit cu o fată bună, cinstită şi cu ceva stare, care să-l fi putut pune la adăpostul nevoii de a munci din greu pentru a-şi asigura existenţa. Poţi deci înţelege cât mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi mai învăluit în mrejele unei femei ca Veronica Micle.

Cunoşteam bine reputaţia de care se bucura. Ştiam că fusese …prietena multora, între care şi a lui Caragiale. Mi-o mărturisise chiar el. Caragiale e un mare talent, dar sub raportul moralităţii nu este un exemplu de urmat şi, comme il n’avait pas de poils sur la langue, într-o zi în care vorbeam cu dânsul de înstreinarea lui Eminescu, îmi zugrăvise pe Veronica în termeni cruzi şi-mi numărase pe toţi a cărora prietenă fusese, între care şi el.

După lungi desbateri cu mine însumi, mă hotărâsem să încerc să-l smulg din mrejele ei, dar nu găseam forma în care să întreprind această operaţie. Vezi, dragă domnule Brătescu, întrebuinţăm toţi zilnic aceleaşi cuvinte, dar accepţia lor variază de la om la om. Iubesc, iubeam, a iubi… Ei da, dar alt sens are cuvântul a iubi pentru omul care trece acum pe stradă şi cu totul altul pentru acel care scrisese:

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cât inima-mi de-adânc o linişteşte,

Ca răsărirea stelei în tăcere.

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,

Se stinge’n mine o lume de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Cum trebuia procedat pentru a tămădui pe cel ce purta în inimă o astfel de dragoste? Uneori, îmi ziceam: Eminescu e nu numai destul de inteligent, dar şi destul de înţelept ca să mă înţeleagă, că doară nu altul, ci chiar el a scris:

La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se stingă asemeni, ci ‘n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris,

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

Ferm hotărât să-l salvez, nu găseam totuşi forma în care aveam s-o fac, când, într-o dimineaţă, servitorul îmi anunţă sosirea lui Eminescu.

Mihai Eminescu

L-am întâmpinat la uşă:

— Ei! rara avis!

M-am aşezat la birou, el pe scaunul din faţă. Era grav, atât de grav, încât o clipă am ezitat; totuşi, reculegându-mă, l-am întrebat, cu un ton glumeţ:

— În ce mreje ai fost prins, de n-ai dat atâta vreme semne de viaţă?

Şi-a trecut mâna pe frunte de două trei ori, s-a uitat la mine cu o privire în care am desluşit o nemulţumire că glumeam şi mi-a răspuns:

— Domnule Maiorescu, situaţia e mult mai serioasă decât credeţi.

— Ce situaţie?

— Domnule Maiorescu, nu mai pot continua viața pe care am dus-o până acum… Vreau să-i pun capăt… Vreau să mă căsătoresc.

Am rămas încremenit! Mă mir cum am avut puterea să-l întreb:

— Cu cine?

— Cu Veronica Micle.

Înțelegi dumneata cât mi se îngreuiase sarcina. Va să zică nu mai era vorba de încercarea de a desface o simplă legătură fără trăinicie, era acum vorba de cu totul altceva. Îmi aduc aminte că, pentru a câştiga timp, m-am ridicat, am sunat şi am cerut servitorului un pahar de apă. Am să-ţi reproduc toată convorbirea noastră. După ce m-am liniştit, l-am întrebat:

— Te-ai gândit serios, înainte de a lua această hotărâre?

— Foarte serios.

— Dă-mi voie să mă îndoiesc.

— De ce?

— Te-ai gândit la toate sarcinele, la toate greutățile la care se înhamă cineva, fără avere, ca dumneata, căsătorindu-se cu o femeie fără avere, ca doamna Micle?

— Voiu munci pentru amândoi.

— Bine, Eminescule dragă, care muncă îţi poate produce un venit care să-ţi asigure un traiu cum se cuvine unui om ca dumneata şi soţiei dumitale şi copiilor care pot să vină?

— Voiu munci şi la nevoie vom munci amândoi.

— Dragul meu, când iei o asemenea hotărâre, nu e de ajuns să vrei să munceşti; trebue să ştii cu precizie care anume muncă vei îndeplini şi că ea îţi va procura cu siguranţă mijloacele de satisfacere a tuturor nevoilor unei căsnicii… Zău, nu ştiu ce-mi vine să cred… Şi apoi, presupun că dumneata vei obţinea o catedră, presupunând că cu intervenţii s-ar putea obţinea şi pentru soţia dumitale un loc de învăţătoare. Foarte bine… Dar, Eminescule dragă, asta însemnează autocondamnarea dumitale la o viaţă de privaţiuni dureroase chiar de la început şi care vor deveni cu timpul din ce în ce mai dureroase.

— V-am răspuns: am să muncesc, o să muncim, domnule Maiorescu.

— Dragul meu, nu te băga într-o formă permanentă, cum e căsătoria, pe baza unui sentiment care poate să fie trecător.

— A! nu, de asta sunt sigur…

— Şi atunci poezia?

— Mă las de poezii.

Mihai Eminescu

— Cum se poate, Eminescule, să spui un asemenea lucru? Te laşi de poezie! Se lasă de poezie, ca să ajungă un om ca toţi oamenii, acela a căruia chemare pe lume e poezia! Cu un gest de amărăciune şi de desgust mi-a răspuns:

— Poate ar fi fost mai bine pentru mine dacă n-aş fi scris niciun rând de poezie, domnule Maiorescu!

Nemaiştiind la ce argumente să recurg, dar hotărât să-l împiedic de la un act de nebunie, am recurs, cum zic doctorii, aux grands moyens. Ştiam că relaţiile între Eminescu şi Caragiale nu erau cordiale. Nici nu puteau să fie. Amândoi oameni de talent remarcabil, aveau facturi sufleteşti diametral opuse. De multe ori, deosebirea lor îmi sugera o comparaţie: doi oameni extrem de inteligenţi, care ţinând în mână aceeaşi monedă cu două efigii, una cu masca tragică, alta cu masca comică, erau condamnaţi să nu vadă decât una din ele, — Eminescu pe cea tragică, iar Caragiale pe cea comică. În materie de dragoste, Eminescu era de o timiditate dusă până la naivitate, Caragiale, de o îndrăsneală dusă până la cinism. Vrând, cum îţi spuneam, să împiedec cu orice preţ pe Eminescu de la un act pe care-l socoteam nebunesc, i-am luat mâna şi, ţinând-o strâns într-ale mele, i-am spus:

— Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că o să ţi-o pricinuesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste…, n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el…

Parcă-l văd şi acum. Şi-a dus la gură mâna cu care-şi ştergea stăruitor buzele, ca pentru a înlătura un gust amar, şi atât a zis:

— Canalia!

S-a sculat şi a plecat. Multă vreme nu l-am mai văzut. “Luceafărul” n-a apărut în Convorbiri, ci într-o publicaţie din Viena, de unde apoi a fost reprodus în Convorbiri. S-a jenat să mi-o trimeată mie? Căci, oricât de splendidă era haina în care îmbrăcase prozaicele mele cuvinte, prin care încercasem să-l conving, ştia c-o să le recunosc.

Şi acum adu-ţi aminte:

De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă desleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumei scară ’ntreagă.

Reia-mi al nemurirei nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oară de iubire…

— Hyperion, ce din genuni

Răsai c’o’ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n’au chip şi nume.

Tu vrei un om să te socoţi,

Cu ei să te aseameni;

Dar, piară oamenii cu toţi,

S’ar naşte iarăşi oameni…

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune. . .

Tu eşti de forma cea de’nntâi,

Eşti vecinică minune.

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te’ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.

Maiorescu

Ce s-a întâmplat în urma plecării lui atunci de la mine, nu ştiu. Probabil scene, ruptură, încercări de recucerire din partea ei:

«Cobori în jos, luceafăr blând.

Alunecând pe-o rază…»

Revoltă, indignare, rezistenţă din partea lui.

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri.

Dar nu mai cade ca’n trecut

În mări, din tot înaltul:

— Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac’ oi fi eu sau altul?

Da, ai dreptate, dintr-o mare durere a răsărit Luceafărul.. .Şi totuşi, Eminescu, mai târziu, a recăzut «ca ’n trecut în mări, din tot înaltul»; s-a împăcat cu Veronica Micle. Când am aflat-o, nu m-a surprins; mi-am zis că trebuia să mă aştept.

Cunoşteam doară Venere şi Madonă, cu care inaugurase colaborarea lui la Convorbiri, Venere şi Madonă, care, după fulgerătoare imprecaţii adresate trădătoarei, sfârşeşte cu:

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!…

A fost crudă învinuirea.

A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond…

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sfântă prin iubire

Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond…

Aceasta este destăinuirea pe care mi-a făcut-o Maiorescu, într-o dimineaţă de iunie de acum patruzeci şi doi de ani, cu rugămintea de a o păstra pentru mult mai târziu, care am socotit că a sosit.

I. Al. Brătescu-Voinești

 

*** Textul a fost publicat pentru prima dată în revista Convorbiri Literare, noiembrie 1934

.

DS TW

leave a comment