În primăverile târzii, în Botoșanii secolului al XIX-lea, când grădinile de vară se umpleau de lume, iar polcile și valsurile răsunau până târziu în noapte, romanțele pe versurile lui Eminescu își găsiseră un loc aparte în preferințele oamenilor. Nu era muzică de paradă, nici pentru solemnități, ci cântecul serilor liniștite, al meselor între prieteni, al iubirilor șoptite. Un gen „minor”, cum îl numeau unii, dar cu o viață lungă și cu o forță pe care puține forme muzicale au avut-o.
În acele grădini a început povestea romanțelor inspirate din versurile lui Mihai Eminescu. Iar numele care le-a legat pentru prima dată de muzică a fost cel al unui lăutar botoșănean: Iancu Filip.
În martie 1887, ziarul „Curierul român” anunța că Iancu Filip „a dotat literatura noastră de specialitate cu o nouă romanță, admirabil reușită, pe textul celei mai noi poezii a eminentului poet Eminescu: «De ce nu-mi vii»”. Era un fapt remarcabil, pentru că poezia apăruse în „Convorbiri literare” pe 1 februarie 1887, iar romanța fusese compusă la mai puțin de două luni după publicare.
Contextul este tulburător. Eminescu urma să revină la Botoșani în aprilie 1887, într-una dintre ultimele sale prezențe pe meleagurile copilăriei. Romanța circula deja, se cânta în grădinile de vară, era pe buzele oamenilor. E foarte probabil, așadar, ca poetul să-și fi auzit propria poezie transformată în cântec în acea perioadă în care starea de sănătate îi mai oferea scurte momente de limpezime.
Pe una dintre partituri apărea mențiunea că piesa fusese cântată de Ionică Barbu, fiul (sau nepotul, după alte surse) vestitului Barbu Lăutarul, semn că avusese un succes rapid. Același poem a fost pus pe muzică și de compozitorul Carol Decker, instrumentist în Fanfara Regimentului 13 din Iași.
Dacă „De ce nu-mi vii” a fost un mare succes în epocă, „Pe lângă plopii fără soț” a devenit un reper de necontestat al romanțelor din toate timpurile. Potrivit documentelor de arhivă, a fost cântată pentru prima dată tot la Botoșani și a avut succes încă de la apariție, motiv pentru care Iancu Filip a tipărit mai multe ediții ale partiturii la Editura Gebauer din București și Editura Cosma din Iași.
Mai târziu, în culegerile apărute după 1970, piesa i-a fost atribuită compozitorului arădean Guilelm Șorban, dar datele biografice arată că acesta avea în jur de zece ani la momentul apariției romanței.
Iancu Filip nu era un lăutar obișnuit. Studiase la Conservatorul din Cernăuți și la cel din Iași, a fost profesor de muzică la Gimnaziul Al. Donici din Fălticeni, conducător al muzicilor comunale din Botoșani și Dorohoi, membru al Societății muzicale „Armonia” și fondatorul unui taraf de lăutari. A compus muzică de dans, romanțe, piese corale, unele dintre ele pierdute astăzi. Tot el a fost autorul piesei „Lampa”, pe versurile Veronicăi Micle, o alegere care pare mai mult decât întâmplătoare.
Iancu Filip s-a stins din viață la sfârșitul lui decembrie 1897.
