La doar 11 ani, într-o țară sfâșiată de tulburări interne și presiuni străine, un băiețel firav cu trăsături orientale și privire visătoare era urcat pe tronul milenar al Persiei.
Se numea Ahmad, fiul șahului detronat Mohammad Ali și al reginei Malekeh Jahan, și avea să devină ultimul reprezentant al dinastiei Qajar, cea care condusese țara timp de peste 130 de ani.
Născut la Tabriz, pe 21 ianuarie 1898, Ahmad Shah a crescut în palatele somptuoase ale aristocrației persane, sub supravegherea mamei și a curtenilor, primind o educație atent aleasă: limba franceză, istorie, religie și caligrafie. Avea o fire blândă și melancolică și nu părea să devină un luptător. În anul 1909, după ce tatăl său a fost forțat să abdice în urma Revoluției Constituționale, Majlis-ul (Parlamentul) l-a proclamat rege, iar unchiul său a condus ca regent până când băiatul a atins vârsta maturității.
Părinții au fost nevoiți să plece la Odessa, unde au trăit până la izbucnirea Revoluției Bolșevice, și ulterior s-au refugiat în Italia, la San Remo.
Domnia tânărului Ahmad a fost una marcată de instabilitate, pentru că țara era prinsă între influențele britanice, presiunea Imperiului Țarist și o serie de crize economice și politice. Slăbit de putere, fără sprijin militar și într-un climat în care fiecare ministru avea propriul plan de salvare, șahul a asistat neputincios la scindarea țării între tabere și interese divergente.
În plan personal, viața lui a fost poate mai stabilă decât cea politică. S-a căsătorit pentru prima dată cu Lydia Jahanbani, apoi cu alte patru femei. Soția oficială a fost Badr al-Molouk, o prințesă dintr-o ramură regală, cu care a avut o fiică, pe prințesa Irandokht, urmată de alte două fiice și un fiu, copii proveniți din relațiile cu celelalte soții.
Deși s-au păstrat puține informații publice despre relațiile de familie, se pare că Ahmad a fost un tată afectuos.
Anul 1921 avea să aducă prăbușirea dinastiei Qajar. Colonelul Reza Khan, un ofițer ambițios, a orchestrat o lovitură de stat care i-a redus șahului prerogativele. Doi ani mai târziu, Ahmad, împreună cu cele cinci soții și cei patru copii, a părăsit Persia și s-a stabilit la Paris, în speranța că va reveni cândva acasă. În 1925, Parlamentul l-a detronat oficial și a pus capăt dinastiei Qajar, proclamând dinastia Pahlavi.
Exilul i-a purtat pașii prin Marea Britanie, Elveția și Franța. Departe de Teheran, fostul șah Ahmad și-a trăit ultimii ani cu discreție și demnitate. Nu a mai încercat niciodată să se întoarcă în țara natală, iar legătura cu fosta Persie s-a păstrat doar prin corespondență și amintiri. A murit la doar 32 de ani, pe 21 februarie 1930, în suburbia pariziană Neuilly-sur-Seine, și a fost înmormântat în Irak, la Karbala, în apropierea Moscheii Imamului Hussein, sanctuar sfânt pentru șiiți.
Soția lui principală, prințesa Badr al-Molouk, a revenit în Iran (Persia își schimbase oficial numele în 1935) în anii ’40 și a trăit până în mai 1979, în ultimele zile ale vieții ei derulându-se o altă revoluție, cea care avea să răstoarne dinastia Pahlavi și să pună capăt monarhiei, prin instaurarea Republicii Islamice Iran.
Astăzi, figura lui Ahmad, ultimul șah Qajar, este privită cu un amestec de nostalgie și regret, pentru că a fost mai degrabă simbolul unei epoci apuse – un rege-copil care a domnit în vremuri prea complicate pentru puterile sale. Crescut în grădinile palatului princiar din Tabriz, reședința oficială a moștenitorilor coroanei persane, mutat după abdicarea tatălui său la Teheran, în Palatul Golestan, fosta citadelă transformată în era Qajar într-un complex somptuos pentru recepții și ceremonii, prințul a sfârșit prematur, departe de țara natală.
