Margareta Pâslaru s-a născut pe 9 iulie 1943 la București, la 15 ani a cântat prima oară muzică uşoară pe scena Casei de cultură a raionului Griviţa Roşie și la 16 ani a debutat la televiziune. La 22 de ani era laureată a trei festivaluri de muzică uşoară și interpretă a opt filme de scurt metraj pentru micul ecran.
“Cel ce mi-a fost mentor şi m-a ajutat să mă lansez, aidoma multor soliste, este maestrul George Grigoriu, care în 1959 m-a chemat la o audiţie la Televiziune. Eu eram tunsă scurt, scundă, şatenă, cu o aluniţă pe obraz, o copiliţă, dar cu voce care contrasta puternic cu înfăţişarea generală, profundă, baritonală. Când m-au auzit cântând, membrii juriului au făcut nişte ochi, iar cineva din conducere nici n-a vrut să mai audă de mine, numindu-mă “buhai”! Abia în toamnă târziu, după ce am imprimat o piesă special scrisă pentru mine de acelaşi George Grigoriu (“În apa mării”), care a izbutit să fie difuzată, solicitările au început să vină de pretutindeni, Radio, Casa de discuri „Electrecord”, turnee, concerte”, povestea artista despre momentul debutului.
Margareta Pâslaru a colaborat cu toţi marii compozitori ai epocii, Ely Roman, H. Mălineanu, Temistocle Popa, Radu Şerban, Gelu Solomonescu, iar regizorul Liviu Ciulei i-a oferit șansa de a juca în piesa “Opera de trei parale” de Bertold Brecht, în rolul Polly Peachum, la Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”.
Intervievată de revista Flacăra, Margareta Pâslaru mărturisea:
“Sunt de părere că orice om, dar mai ales un om care vrea să devină artist în adevăratul înțeles al cuvântului, n-are voie să rămână pe loc. Trebuie deci să caute mereu, să creeze mereu ceva nou.
— Ești ambiţioasă…
— Dacă posibilităţile mele ar fi pe măsura pasiunii de a lucra…
— Spune-mi cum ai ajuns, de pildă, la ideea de a cânta muzică populară după ce atâta vreme nu cântaseşi decât muzică uşoară?
— Odată, acum câţiva ani, Maria Tănase mi-a spus: Apucă-te de muzică populară. Ai tot ce-ţi trebuie ca să izbuteşti”. Am crezut că râde de mine. Maria Tănase, pasărea măiastră a cântecului popular, nu putea să mă ia pe mine, o puştoaică, în serios. Dar de câte ori mă întâlnea, îmi spunea acelaşi lucru. Într-o zi am încercat. Aşa au ieşit „Cântecele din Oaş”. Iar acum pregătesc două cântece, pentru mine noi, „lonel lonelule” și „Fir-ai afurisită dragoste”.
— În altă ordine de idei sau, mai curând, în aceeași ordine, de vreme ce discutăm despre căutarea noului: cum ai ajuns la Polly din „Opera de trei parale”?
— N-am ajuns, de fapt, eu. A ajuns Liviu Ciulei. M-a chemat și mi-a propus rolul. La început, în repetiţii, eram ca un băţ cu fustă. Parcă suflase peste mine un vânt de gheaţă. Liviu Ciulei m-a ajutat enorm, mi-a arătat şi explicat fiecare pas. Şi a ieşit. Dar dacă nu era Ciulei…
— Şi-ţi place teatrul?
— Mult, deşi găsesc că are un inconvenient. Când joci atât de multe spectacole cu aceeaşi piesă — „Opera de trei parale” a atins cifra de peste 150 de spectacole — nu mai poţi crea nimic, devii ca un automat care debitează seară de seară aceleaşi replici, care face seară de seară aceleaşi mişcări.
— Probabil de aceea preferi filmul?
— Desigur. Acolo nu există repetare, autopastişare. Acolo tu, actor, dai de fapt un singur spectacol. Acela din momentul când se comandă „Film”!
— Care este rolul pe care-l interpretezi în coproducţia româno-sovietică „Tunelul”?
— Acela al unei tinere cântăreţe într-un bar de mâna a şaptea, „Pisica albastră”, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
— Cânţi mult în film?
— Mai puţin decât s-ar crede. În schimb, joc mult. Ceea ce pentru mine, în ciuda experienţei cu „Opera de trei parale”, este totuşi o noutate. Şi sper că va fi şi pentru public.
— Într-adevăr, o Margaretă Pâslaru fără fundiţe…
— Era şi timpul. Dar rolul e greu şi…
— Ţi-e teamă?
— Se poate să nu-ţi fie? Deşi Francisc Munteanu, regizorul filmului, e un om cu care se lucrează minunat.
— Alte proiecte?
— Până nu termin filmul, niciunul.
— Şi totuşi! Dacă nu un proiect, atunci un vis!
— Să joc într-o comedie muzicală. Cu text frumos, cu melodii frumoase. Şi să am, bineînţeles, posibilitatea să fac altceva, deosebit, decât am făcut până acum.
Margareta Pâslaru are numai 22 de ani. Şi are înaintea ei timp mult, o viaţă, pentru căutarea noului, care e, se pare, o condiţie „sine qua non” a existenţei ei. Şi are, pentru aceasta, toate porţile deschise. Nu trebuie deci să intre. În muzică, în teatru, în film”.
În 1960, Margareta Pâslaru a înregistrat primul disc – EDA 3002, care a bătut recordul de vânzări. Dintr-un total de 232 apariții discografice, 66 sunt discuri de interpret pe ebonită, vinil (SP, MP, LP) și compact discuri.
În 1961, a jucat în filmul de televiziune „Fumatul strict oprit”, regizat de Valeriu Lazarov, iar trei ani mai târziu în „Omul din umbră la soare”, realizat de același regizor.
Primul lungmetraj, “Tunelul”, o producție româno-sovietică regizată de Francisc Munteanu i-a adus în 1966 diploma de debut în cinematografie pentru rolul Iulia. Au urmat, un an mai târziu, “Un film cu o fată fermecătoare” și „Împușcături pe portativ”, iar în 1973, cele două filme cu Veronica, realizate de Elisabeta Bostan.
Regizoarea mărturisea în 1972: «Veronica», al cărui titlu iniţial a fost «Traista cu poveţe», va fi un «muzical» inspirat din cele mai cunoscute fabule. Filmul se va supune deci normelor estetice ale genului, având o singură particularitate: eroii. Aceştia — vulpea, motanul, greierele, furnicile, corbul, şoarecii — vor fi interpretaţi de actori, dansatori şi cântăreţi îmbrăcaţi şi machiaţi corespunzător, pentru a sugera, cu farmec şi umor, trăsăturile caracteristice. Intrând în competiţie cu marile succese ale filmului muzical, pelicula va beneficia de elementele de bază ale spectacolului cinematografic de amploare: muzică modernă, coregrafie ingenioasă, decoruri şi costume sugestive, expresive, bogate în surprize coloristice, în inventivitate.
Intenţia de a purta copiii într-o lume feerică, fantastică, în care Binele şi Răul se înfruntă direct, ambiţia de a sugera morala fără didacticism trebuie susţinute de interpreţi cu haz, spontani şi stăpâni pe întreaga paletă a mijloacelor actoriceşti, de la mişcarea stilizată până la dans şi cântec. De aceea, pentru prima dată, actori cunoscuţi vor fi încercaţi în roluri mai puţin obişnuite, în speranţa că însăşi distribuirea lor va constitui un prilej de amuzament şi va asigura atmosfera de bună dispoziţie întregului spectacol. Astfel cred că Dem Rădulescu va face un Motan remarcabil, iar Florian Pittiş va reuşi să fixeze imaginea unui greiere vesel şi trist totodată.
Acestora li se vor adăuga Margareta Pâslaru în rolul împărătesei Furnica, Ion Tugearu în rolul Corbului, Marga Barbu în rolul Vulpii, George Mihăiţă în rolul şoricelului Aurică, şi, bineînţeles, fetiţa care o va interpreta pe Veronica. Tot pentru prima dată, figuraţia va fi într-adevăr specială: corpul de balet al Operei costumat în şoricei şi furnicuţe”.
În 1983, Margareta Pâslaru a părăsit România împreună cu fiica ei, Ana Maria, urmându-și soțul, pe sportivul Gheorghe Sencovici, și s-a stabilit la New Jersey. În America a lucrat o vreme într-o galerie de artă, a cântat pentru comunitățile de români și, imediat după decembrie 1989, s-a implicat în acțiunile organizate de UNESCO pentru ajutarea copiilor din țară.
Revenită în România pentru prima data după 13 ani de exil în noiembrie 1996, spunea: “Eu văd țara mea cu ochii iubirii!”
Actriță de teatru și film, compozitoare și textieră, Margareta Pâslaru este și autoarea volumului “Eu și Timpul”, publicat în 2012 de Editura Curtea Veche, o carte extraordinară scrisă de o artistă fascinantă: “Îmi curg gândurile ca nisipul printre degete, ţârâite şi grăbite. Această carte nu este un jurnal, ci un minidocumentar al propriilor experienţe. Frânturile amintirilor pe care timpul nu le-a şters din sufletul meu”, mărturisea ea însăși.
“Ce este succesul? Greu de spus. Totuşi, hai să ne imaginăm un cerc format prin înşiruirea mai multor puncte. De pildă: aprobarea unei idei, o melodie, un text, o interpretare personală, o mişcare anume, o orchestră, un decor — fără ca să ţi se spună „nu se poate” sau „până mâine să fie gata” sau „las’ că merge şi aşa”.
Aş mai adăuga încă două puncte pentru completarea cercului şi încă foarte importante: publicul şi presa. Ei, când reuşesc să adun toate acestea (şi este foarte greu), deci să am în jurul meu acest cerc perfect, atunci socotesc că am succes. Un talent cultivat printr-o muncă asiduă poate fi o cheie a succesului, dacă — repet, numai dacă — i se oferă și prilejul de afirmare. De multe ori, însă, în ciuda faptului că există această cheie, succesul este lăsat în voia soartei. Păcat”, spunea Margareta Pâslaru într-un vechi interviu.
Surse:
Cinema (1966 – 1972), Flacăra (1973), Femeia (1975)
