Într-o dimineață din toamna anului 1943, câțiva prizonieri români au fost scoși din barăcile înghețate ale lagărului de la Oranki și puși să se alinieze. Un ofițer sovietic a trecut printre ei, oprindu-se din loc în loc. „Vreți să luptați pentru România?”, i-a întrebat privindu-i cu aroganță.
Unii au tăcut, alții au dat din umeri. Erau flămânzi, obosiți, cu fețele arse de soare și de vânt, cu ochii tulburi. Așa a început povestea Diviziei Tudor Vladimirescu, născută nu din entuziasm patriotic, ci dintr-o disperare mută.
Oamenii ajunși în lagărele sovietice luptaseră dincolo de Nistru, iar acum li se oferea o cale de scăpare: un drum de întoarcere acasă sub steagul roșu. „Am jurat că voi lupta pentru România liberă de fasciști, dar adevărul e că voiam doar să scap de frig”, avea să scrie peste ani caporalul Vasile Săvulescu, într-o scrisoare păstrată de familie.
Divizia Tudor Vladimirescu a fost creată la Riazan, în inima Rusiei, sub ochii NKVD-ului. Soldații români au primit uniforme sovietice cu cocardă tricoloră, au fost puși să învețe cântece noi și discursuri propagandistice.
În fruntea lor se afla colonelul Nicolae Cambrea, un ofițer trecut prin toate fronturile, care încerca să dea sens acestei improvizații militare. A adunat oamenii în jurul focului și le-a spus că se vor întoarce acasă ca „eliberatori”. Unii l-au crezut, alții nu.
Viața în tabăra de instrucție pe care au organizat-o ulterior sovieticii însemna o succesiune de exerciții, marșuri și lozinci mobilizatoare. La apus, arată mărturiile epocii, ostașii își scoteau din buzunare poze șifonate cu mamele, soțiile și copiii lor și se întrebau: „Oare ne vor mai recunoaște?” Printre ei era și Ionel Moisescu, un tânăr subofițer din Argeș, care avea să scrie într-o notă de jurnal: „Ne-au spus că luptăm pentru popor, dar poporul e departe și tace.”
Într-un articol de propagandă publicat în noiembrie 1944, ziarul Scânteia nota: „În lagărele în care soldații, subofițerii și ofițerii români căzuți prizonieri în URSS munceau pentru a recâştiga încrederea poporului rus s-a născut ideea participării la lupta pentru dezrobirea României. Din această voinţă de luptă pentru eliberarea patriei s-a dezvoltat acea nobilă mişcare de voluntari care a dus la formarea Diviziei „Tudor Vladimirescu. Iniţiativa a pornit din sânul masei soldaţilor. Iar aceştia au chemat în fruntea lor pe colonelul Nicolae Cambrea, colonelul Mihail Maltopol şi colonelul Teclu Iacob…”
Întrebat când a luat fiinţă divizia „Tudor Vladimirescu”, cel din urmă a răspuns
„Aprobarea am primit-o în 2 octombrie 1943, în cadrul unei adunări emoţionante. Am plecat îndată prin lagăre ca să vorbim cu trupele şi ofiţerii, să dăm raportul asupra a ceea ce am făcut, ce am lucrat în numele lor şi să cerem înscrierea lor ca voluntari. Ideea constituirii de unităţi militare a venit din rândurile delegaţilor. De aceea ne-am dus să le dăm raportul, să le comunicăm ce am făcut şi să le cerem asentimentul şi înscrierea ca voluntari în Divizie. Răspunsul lor a fost afirmativ, în 92% din cazuri.
La 15 noiembrie 1943, colonelul Cambrea a dat primul ordin de zi prin care s-a înfiinţat Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu“. După ce ne-am organizat, a trebuit să ne facem singuri casa noastră într-o pădure lângă Riazan, la 80 km. de Moscova. Ni s-a pus la dispoziţie o companie de pionieri, a venit apoi un detaşament de 1.000 de prizonieri sub comanda căpitanului Porumbescu. Cu sprijinul extrem de important pe care ni l-a dat Uniunea Sovietică, am reuşit ca într-o lună şi jumătate să construim locuinţe pentru întreaga divizie.
Paralel cu aceasta, am început şi instrucţia. Aveam un program de instrucţie pe o lună şi jumătate. A fost destul de greu să ne învăţăm să-l executăm pe zăpadă. Iarna era grea şi zăpada era mare în pădure. Instrucţie pe zăpadă nu se prea face la noi în ţară, dar noi am reuşit să ajungem să-i facem pe soldaţi să nu se mai teamă de ea…”
Realitatea istorică a fost complet diferită de cea relatată de șefii Diviziei Tudor Vladimirescu. Prizonierii români erau transportați săptămâni întregi în vagoane de vite, înfometați, însetați și fără asistență medicală, câte 200 într-un vagon, spre lagăre precum Aktiubinsk, Karaganda sau Oranki. Foametea și bolile, mai ales tifosul, făceau ravagii.
Prin înfometare, promisiuni false, amenințări şi presiuni de tot felul, comuniștii loiali Moscovei, sprijiniți de Ana Pauker și de ofițeri colaboratori precum Cambrea, Maltopol și Iacob au încercat să recruteze „voluntari” pentru o divizie românească pro-sovietică.
Ana Pauker a fost acuzată, după ce a intrat în dizgrația PCR, de propriii tovarăși de luptă că, împreună cu Vasile Luca, încerca să imprime soldaţilor şi ofiţerilor panduri un spirit defetist, nu de luptă, ci de aşteptare pasivă, susţinînd că rolul diviziei ar fi de a deveni un fel de „trupe de ordine” după eliberarea ţării.
În acea toamnă în multe lagăre au fost organizate adunări în care prizonierii au fost puşi să ceară aprobarea lui Stalin pentru înfiinţarea unităţilor.
Mulți dintre ofițerii români au refuzat însă să cadă în capcana propagandei sovietice. Există surse care spun că niciunul dintre cei circa 1.200 de ofițeri prizonieri nu s-a înscris inițial „voluntar”. Ameninţările au continuat, dar, conform relatărilor, entuziasmul rămânea redus. În cele din urmă, prin manevre şi presiuni, s-au adunat mii de adeziuni şi, pe 15 noiembrie 1943, a fost constituită oficial Divizia „Tudor Vladimirescu”, care și-a asumat, printr-un jurământ depus pe 30 martie 1944, „frăţia de arme” cu Armata Roșie.
De altfel, chiar Nicolae Cambrea, primul șef al Diviziei, mărturisea în 1973: „La îndrumarea şi îndemnul comuniştilor români aflaţi în Uniunea Sovietică, tot mai mulţi dintre noi ne dădeam seama că lupta noastră trebuie să capete un caracter cât mai concret, așa că reprezentanţii tuturor prizonierilor români au hotărât să adreseze guvernului sovietic cererea de a aproba constituirea de unităţi militare forrmate din voluntari români, care să lupte cu arma în mână împotriva agresorilor hitlerişti…”
După 23 august 1944, Divizia Tudor Vladimirescu a primit ordin să înainteze pe teritoriul național. Tancurile sovietice treceau printre satele pustiite, iar românii mergeau în urma lor, privind casele care semănau cu ale lor. Oamenii îi priveau de la porți, neîncrezători. Unii își făceau semnul crucii, alții scuipau în praf. „Au venit cu rușii”, șopteau bătrânii.
Un eșalon al Diviziei Tudor Vladimirescu (însoțit de unități ale Armatei Roșii) a intrat în Capitală pe 29 – 30 august 1944. Soldații au primit apoi ordin să se îndrepte spre nord, fiind încadrați în grupul de forțe sovietice care acționa în Ardeal.
Diviziei i-a revenit misiunea să elibereze orașul Sfântu Gheorghe, după aceea a luat parte la luptele pentru forțarea Mureșului și s-a îndreptat spre Oradea. Unitățile de foști prizonieri români au cucerit aerodromul orașului, apoi au trecut pe pământul Ungariei, tot alături de sovietici, și au continuat lupta în Cehoslovacia, ajungând până în Munții Tatra.
Intrarea Armatei Roșii în București, sursa: Fototeca online a comunismului românesc
Când au revenit în București, în aprilie 1945, soldații au defilat pe bulevardul Magheru sub privirile sceptice ale trecătorilor. Pe tancuri flutura și tricolorul, și steaua roșie, muzica militară răsuna, însă ei erau tăcuți, au povestit martorii evenimentelor. Unii oameni îi considerau „eliberatori”, dar cei mai mulți simțeau că e începutul unei alte ocupații.
Locotenentul Dumitru Apostol, care avea doar 27 de ani atunci, nota în jurnal: „Am venit acasă, dar am intrat într-un oraș străin. Toată lumea se uita la noi ca la niște străini.”
Ulterior Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost integrată în nucleul noii armate populare. Ofițerii au primit funcții, decorații și locuințe, iar numele diviziei a fost înscris în manuale ca simbol al „frăției de arme româno-sovietice”. Pentru mulți dintre militarii simpli, gloria oficială nu a însemnat mare lucru.
Mai târziu, când s-au întors în satele lor, și-au găsit familiile destrămate și pământurile confiscate de comuniști. „Au venit cu tancurile rușilor”, spuneau despre ei vecinii. În anii ’50, câțiva dintre foștii ofițeri ai Diviziei Tudor Vladimirescu au fost epurați din armată, alții au fost arestați sub acuzația de „deviere naționalistă”. Însuși colonelul Cambrea a fost marginalizat și a trăit ultimii ani discret, într-un apartament mic din București, vorbind rar despre trecut. Când a murit, pe 5 februarie 1976, numele său nu a fost evocat decât într-un scurt anunț publicat de familie la rubrica Decese din ziarul România liberă.
Puțini dintre foștii membri ai diviziei au fost intervievați, pentru că regimul a preferat să-i uite. Cei mai mulți au murit în anonimat, purtând în suflet o vină pe care n-au știut s-o numească.
Divizia „Tudor Vladimirescu” rămâne una dintre cele mai controversate formațiuni militare românești ale secolului XX, un experiment politic născut în laboratoarele de la Moscova care a transformat soldații în instrumente ale propagandei și apoi i-a abandonat în uitare.
Notă:
Informațiile privind organizarea și structura Diviziei „Tudor Vladimirescu” provin din Arhivele Militare Române și volumele lui Ioan Scurtu („Istoria românilor în timpul celor patru regi”), Florin Constantiniu („O istorie sinceră a poporului român”) și Dumitru Preda („România în al Doilea Război Mondial”).
Datele despre viețile unor foști membri ai diviziei – precum subofițerul Ionel Moisescu, caporalul Vasile Săvulescu sau locotenentul Dumitru Apostol – provin din mărturii orale și dosare personale conservate în arhivele militare și în colecțiile de istorie locală din Pitești, Tecuci și Botoșani.
