„Barca pe valuri
Saltă uşor,
Inima’mi bate
Plină de-amor!”
Cine nu cunoaşte această strofă din celebrul vals „Valurile Dunării” compus de maiorul Iosif Ivanovici la sfârșitul secolului al XIX-lea?
Pe 19 septembrie 1902, o notiţă publicată de ziarul Adevărul informa bucureștenii că „a încetat din viaţă maiorul Ivanovici, inspectorul general al muzicilor militare din România”. Pornind de la acest anunţ, creionăm astăzi viaţa şi opera celui care a compus una dintre cele mai cunoscute creaţii muzicale româneşti.
Iosif Ivanovici s-a născut în 1844 sau 1845, la Timișoara (pe atunci Temesvár, în Imperiul Austriac), într-o familie de țărani de origine sârbă din Banat și a rămas orfan la o vârstă fragedă. Interesat încă din copilărie de muzică, viitorul compozitor și-a început cariera militară la Reg. 6 de Linie, ca copil de trupă la muzică, avânu-i mai târziu ca dascăli pe Alois Riedl şi Emil Lehrat.
Flautul și clarinetul au fost instrumentele la care a excelat, calitățile i-au fost apreciate, și a devenit sub-şef la muzica aceluiaşi regiment. La vârsta de 35 ani, a fost numit şef de muzică clasa a III-a şi ulterior a ajuns la Regimentul 6 Dorobanţi.
În anii ce au urmat a fost transferat la regimentul 11 Siret din Galați, fiind mai târziu avansat la gradul de maior şi numit inspector al muzicilor militare pentru întreaga ţară.
În perioada 1900-1901, a fost în paralel şi dirijor de orchestră la Cafeneaua Edison din Bucureşti, iar prin Înaltul Decret nr. 1694 din 10 aprilie 1901, a fost numit şef de muzică la Regimentului nr. 4 Ilfov. Traseul lui reflectă atât aprecierea de care s-a bucurat în epocă, cât şi rolul pe care muzica militară îl avea în România la sfârşitul secolului al XIX-lea.
În paralel cu activitatea de dirijor al muzicilor militare, Ivanovici şi-a cultivat pasiunea pentru compoziţie. Opera lui a cuprins în principal valsuri, cadriluri, polci, dar şi marşuri adaptate pentru muzică de salon şi pentru orchestră militară.
Cea mai cunoscută dintre lucrările sale este valsul „Valurile Dunării” (pe versurile lui Carol Scrob, un poet astăzi aproape uitat), care a fost compus în anul 1880 şi publicat la Editura Gebauer Bucureşti. Opera este confundată deseori cu celebrul vals al lui Johann Strauss („An der schönen blauen Donau” – „La frumoasa Dunăre albastră”).
Piesa lui Ivanovici a avut un mare succes internaţional, fiind prezentată inclusiv la Expoziția Universală de la Paris din 1889. Concertele de promenadă, balurile şi seratele dansante de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX erau de neconceput fără „Valurile…” sau alte melodiile ale maiorului. Editori precum Bosworth de la Londra, Ricordi şi Carish de la Milano, August Cranz de la Hamburg, Dobtinger de la Viena s-au luat la întrecere pentru a obţine dreptul de tipărire a lucrărilor lui astăzi uitate. „Cordialité roumaine”, “La belle Roumaine”, “La vie de Bucarest”, “Rumänische Lieder” sau “Sang roumain” sunt însă titluri care demonstrează că Ivanovici urmărea stăruitor propagarea numelui ţării sale. De altfel, a insistat mereu ca pe coperta compoziţiilor să se menţioneze de fiecare dată calitatea lui de “inspector al muzicilor militare române”.
“Faima valsului Valurile Dunării o demonstrează şi câteva întâmplări semnificative pentru destinul acestei piese româneşti. Când, în 1900, Eduard Strauss, ultimul frate în viaţă dintre cei trei mari vienezi (Johann al II-lea și Josef, fiii lui Johann Strauss), a întreprins un turneu în Statele Unite ale Americii, i s-a cerut la Chicago să execute, ca supliment, Valurile Dunării de… Johann Strauss. Eduard a satisfăcut dorința publicului, nu înainte de a lămuri că valsul acesta celebru nu este de Johann Strauss, ci de românul Ivanovici! Când, la Londra, s-au sărbătorit, cu un deosebit fast, cei 60 de ani de domnie ai reginei Victoria, bătrâna suverană a dorit ca fanfara de gardă să-i cânte sub balconul palatului Valurile Dunării. Şi, în sfârşit, acum câţiva ani, festivitatea aniversării a cinci decenii de la înfiinţarea primului post japonez de emisiuni radiofonice experimentale a debutat şi s-a încheiat cuValurile Dunării de I. Ivanovici, piesa cea mai frecvent programată de studiourile nipone în cei cincizecide ani de existenţă”, nota muzicologul George Sbârcea în 1973, în revista Flacăra.
În articolul omagial publicat la moartea compozitorului se menţiona că soţia sa, Amelia, înţelegându-i “cerințele caracterului de artist”, i-a permis să “iubească”, iar el însuşi spunea: „Iubirea mă inspiră, deci iubesc”. Notița din ziarul Adevărul sugerează că, spre sfârșitul vieții, starea de sănătate i-a fost afectată de astm (unele biografii arată că suferea și de tuberculoză), slăbiciune generală, dar mai ales de decesul fiului său, stins în iulie 1902, la Mănăstirea Neamţ, toate aceste cauze ducând la sfârşitul prematur. Maiorul Iosif Ivanovici a murit la Bucureşti, pe 16 septembrie 1902, la vârsta de 57 de ani, și a fost înmormântat cu toate onorurile militare cuvenite gradului, într-o ceremonie care reflectă respectul și aprecierea pentru cariera sa, la Cimitirul Bellu.
Pe lângă premiul de compoziţie al Expoziţiei universale de la Paris pe care l-a obținut în 1889 pentru Valurile Dunării, compozitorul a fost decorat cu Ordinul cultural Bene Merenti (România), clasa a II-a (1883); Ordinul Steaua României, Ordinul Medgidi (Turcia), Ordinul Tacovo (Serbia) și Ordinul Meritul Civil (Bulgaria).
