La marginea localității Soultzmatt, în inima Alsaciei, se află unul dintre cele mai emoționante locuri de reculegere pentru memoria românească: cimitirul eroilor români din Primul Război Mondial.
Aici, pe un platou liniștit numit Val du Pâtre, se odihnesc 687 de soldați români care au murit în prizonierat, departe de casă, în condiții dintre cele mai dure. Povestea acestui cimitir a început cu o tragedie colectivă.
Cum au ajuns soldații români în Alsacia
După intrarea României în război, în august 1916, mii de soldați români au fost capturați de trupele germane și austro-ungare. O parte dintre ei au fost trimiși în lagărele din Germania, dar alții au ajuns în Alsacia și Lorena, teritorii anexate de Imperiul German. Aici, prizonierii au fost folosiți ca forță de muncă în cariere de piatră, construcții sau fortificații, în condiții inumane. Iarna dintre 1916 și 1917 a fost una dintre cele mai crunte. Într-o noapte, 73 de soldați români au fost lăsați afară, în ger năprasnic, fără hrană sau haine adecvate. Mulți au murit în zilele următoare. „Mureau ca șoarecii”, avea să scrie un martor alsacian, Dominique Richert, în memoriile sale despre acea perioadă.
Regina Maria spunea, la rândul ei: „Bieții copii, au suferit atât de mult! Un adevărat martiriu. Erau închiși în pădurea aceasta, fără adăpost, fără veșminte. Mureau de foame. Dacă locuitorii de aici, care sunt buni, voiau să-i hrănească, erau duși la închisoare, iar copiii lor, bătuți. Erau așa de slabi prizonierii noștri încât trebuiau, după cum se pare, să se razime unii de alții ca să poată merge. Au murit mai toți în aceeași lună, în martie 1917. Mai mult chiar, 14 dintre ei, plecați dintr-un sat din Alsacia, n-au sosit niciodată la Strasburg. Cum? De ce? Mister. Și când au fost dezgropați toți, scheletele lor aveau, după câte mi s-au spus, înfățișarea istovirii și deznădejdei…”
Descoperirea tragediei și înființarea cimitirului
După sfârșitul războiului, autoritățile franceze, împreună cu reprezentanți ai statului român și câteva organizații caritabile, au început identificarea locurilor unde fuseseră îngropați soldații români. Sub coordonarea Crucii Roșii și cu sprijinul contelui Max Della Fels, s-a decis centralizarea mormintelor într-un singur loc: fostul lagăr de prizonieri de la Soultzmatt. Comuna a donat terenul, iar între 1920 și 1922, a fost amenajat cimitirul foștilor prizonieri români. Au fost exhumate și reînhumate osemintele a 687 de prizonieri. Dintre aceștia, 553 au morminte individuale, iar ceilalți 134 se odihnesc în două gropi comune.
Vizita familiei regale a României
Pe 9 aprilie 1924, cimitirul a fost inaugurat oficial, în prezența Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, în cadrul unei ceremonii solemne care a impresionat întreaga regiune. În mijlocul mormintelor a fost înălțată o cruce mare de piatră, pe care sunt săpate cuvintele suveranei:
Soldați români! Departe de patria voastră pentru care v-ați sacrificat, odihniți-vă în pace, încununați de glorie, în acest pământ care nu vă este strein. 1916 – 1918.
Cine erau acești soldați
Despre cei mai mulți dintre eroii înmormântați la Soultzmatt se știu puține lucruri. Au fost soldați simpli, înrolați din Moldova, Muntenia și Transilvania, unii capturați după luptele de pe frontul de sud, alții internați direct din spitalele de campanie. Câteva plăci poartă nume: Ion Popescu, Gheorghe Dumitru, Vasile Sava… dar pentru cei mai mulți, identitatea s-a pierdut în anii războiului și ai prizonieratului.
O mărturie emoționantă a fost publicată de profesorul G. Tenchea, în 1929:
„Epopeea acestor mucenici ai neamului ilustrează, fără îndoială, unul din cele mai triste epizoade ale războiului. Deja din clipa când îi închideau în vagoane şi îi îndreptau spre lagările de prizonieri din Alsacia, le era iscălită sentinţa de moarte. După ce, istoviţi de luptă, nemâncaţi şi cu rănile sângerânde călătoreau zile întregi în cea mai tristă promiscuitate, nici jumătate nu mai ajungeau vii la locul de destinaţie.
Pe cei rămaşi în viaţă îi aştepta o moarte şi mai groaznică. Martorii oculari povestesc că transportul lor spre lagăre oferea o privelişte zguduitoare. Cu hainele zdrenţuite, feţele livide şi ochii sticloşi, priveau deznădăjduiţi împrejur şi cereau de mâncare bătându-se cu palmele peste gură. Limba alsaciană, chiar dacă o cunoşteau, nu le putea fi de niciun folos, căci prea erau sfârşiţi pentru a putea articula cuvinte inteligibile.
Furgoanele în care îi transportau lăsau după ele ecoul unui adevărat marş funebru, cântat pe toate gamele celor mai cumplite suferinţe. Bunii şi inimoşii alsacieni cum n-ar fi vrut să le deschidă porţile pentru a-i adăposti şi a le alina durerile! Soldatul german îşi cunoştea însă datoria şi oricine ar fi plătit scump o asemenea îndrăzneală.
Un coleg de la Universitatea din Strasbourg îmi povestea că, prea înduioşându-se într-o zi la vederea unui asemenea spectacol, nu se putu reţine să nu alerge după furgon, aruncând bucăţi de pâine muribunzilor. Tragica scenă când, ameţiţi de foame, bieţii români se năpustiră asupra bucăţilor de pâine i-a fixat aşa de mult atenţiunea, încât nici nu observă că vizitiul, în vigilenţa sa sălbatecă, îi crăpase cu biciul pielea de pe obraz. Cine ar mai fi cutezat să-i ajute!
De obicei, însă, voiajul în furgoanele germane era pentru bravii noștri ostaşi cel din urmă. Aşa, de pildă, în seara zilei de 28 februarie 1917, 14 români ce părăsesc într-un furgon o comună din apropierea Multhouse-ului sunt găsiţi morţi mâine zi într-un sat din Bas-Rhin Cauzele morţii? Necunoscute, declară actele de deces redactate de autorităţile germane.
Pădurea din dosul cimitirului Val-du-Pâtre adăpostea un mare număr de prizonieri români. În câteva săptămâni, 120 dintre ei acolo şi-au găsit moartea. Şi toţi mureau de foame. Se povesteşte că, în vreme ce aceşti nenorociţi se zbăteau în agonia morţii, sfârtecându-şi cu dinţii hainele zdrenţuite, soldaţii germani petreceau la cârciumă din alocaţia de hrană destinată prizonierilor.
Sfârşitul celor 150 din groapa comună de la Steinbrunn-le-Haut rămâne un mister. Nimeni nu ştie cum, de ce, şi când au murit. Primarul comunei afirmă că, la retragere, germanii au nimicit toate documentele. Dar cazul prizonierilor din Alsacia nu e izolat.
Acelaşi sfârşit tragic l-au avut în Lorena, în Germania şi în special la Mannheim. După armistiţiu, Alsacia, redevenind franceză, alsacienii s-au interesat numaidecât de soarta şi mormintele eroilor-martiri. Vizitând cimitirele unde-şi dorm somnul cel de veci, am rămas adânc impresionat de dragostea cu care poporul alsacian duce la îndeplinire această nobilă iniţiativă.
Alsacienii proaspăt scăpaţi din ghearele imperialismului german au îmbrăţişat în întregime cauza mucenicilor români, de care îi apropiau suferinţele comune şi persoana aceluiaşi asupritor. A îngenunchia la poalele mormintelor lor ce ne leagă cu fibre indestructibile de pământul Alsaciei trebuie să fie prima datorie a românilor care vizitează Franţa, aşa după cum ne învaţă înaltul exemplu al marelui nostru rege, Ferdinand I, cu ocazia vizitei din 1924. O clipă petrecută în atmosfera locaşului lor de odihnă poate servi o substanţială lecţie de educaţie naţională şi morală internaţională…”
Au existat, de-a lungul deceniilor, încercări ale rudelor din țară de a descoperi ce s-a întâmplat cu frații sau bunicii lor. Jurnale de front, corespondențe, dosare de repatrieri și arhive militare au completat, ici-colo, câte un fir de poveste care se ascunde în lanul de cruci albe de sub cerul Alsaciei.
Cimitirul este întreținut de autoritățile locale din Soultzmatt, în parteneriat cu Ambasada României în Franța, Ministerul Apărării Naționale și comunitățile românești din diaspora. În fiecare an, în duminica următoare Zilei Eroilor (Înălțarea Domnului), aici are loc o ceremonie religioasă, urmată de depuneri de coroane de flori.
