Penuria alimentară care a dominat România anilor ’80 nu a fost un accident și nici o consecință a unui dezastru natural, ci rezultatul direct al politicilor economice impuse de Nicolae Ceaușescu. În încercarea obsesivă de a achita rapid datoria externă a țării, regimul a direcționat aproape întreaga producție agroalimentară către export, lăsând piața internă în mod deliberat lipsită de mărfuri.
Începând din anii 1982–1983, raționalizarea alimentelor de bază (zahăr, ulei, carne, unt, ouă) devenise politică oficială, iar aprovizionarea s-a transformat într-o luptă zilnică pentru supraviețuire. În multe orașe, oamenii se trezeau la 4 dimineața pentru a prinde un litru de lapte sau câteva sute de grame de carne, în timp ce magazinele prezentau imaginea unui regim rupt de realitate: rafturi goale, oameni disperați și personal neputincios. Deși propaganda vorbea despre „raționalizare științifică” și „disciplină în consum”, adevărul era evident pentru toată lumea.
Totuși, în România a existat o structură comercială aparte, care încerca să mimeze confortul occidental într-o economie ce nu reușea să acopere nici nevoile de bază ale populației: casele de comenzi. Aceste unități purtau numele Unic, Mercur, Comaliment sau Universal și promiteau ceva ce părea de neimaginat în socialismul ceaușist: livrarea acasă, după o comandă telefonică, în 24–72 de ore.
Pentru un timp, au reprezentat o soluție alternativă pentru aprovizionare, dar existența lor explică perfect contradicțiile sistemului: pe de o parte, România voia să copieze modele occidentale de eficiență; pe de altă parte, penuria transforma această tentativă într-un simulacru.
Cum funcționau casele de comenzi
Primele structuri de acest tip au apărut în marile orașe la mijlocul anilor ’60, într-o perioadă în care regimul se mândrea cu modernizarea comerțului și cu creșterea nivelului de trai. Ele erau subordonate întreprinderilor județene de comerț alimentar (IJCA) sau cooperativelor de consum și aveau câteva caracteristici clare.
Oamenii puteau suna la un număr de telefon popularizat prin presă, în funcție de județ, pentru a solicita lapte, unt, brânză, ouă, carne, mezeluri, pește, conserve, produse de brutărie, prăjituri, băuturi alcoolice, cafea, coșuri speciale pentru aniversări sau sărbători și, în unele orașe, chiar și bunuri nealimentare
Telefonista nota comanda într-un registru, iar beneficiarul era trecut pe o listă de livrare. Ulterior, depozitele casei de comenzi pregăteau coletul, care era apoi transportat cu autoutilitare TV sau mașini Dacia break la domiciliul clientului. Oamenii plăteau direct livratorului, iar prețurile erau identice sau doar puțin mai mari decât cele din magazin.
În mod obișnuit, coletul ajungea în două zile, rareori în aceeași zi, însă, în anumite orașe, casele de comenzi deveniseră atât de solicitate încât trebuia să suni zile întregi doar pentru preluarea telefonică. Taxele de transport care se percepeau pentru deplasare erau: 3 lei pentru cumpărăturile a căror greutate nu trecea de 5 kilograme; 5 lei pentru cumpărăturile a căror greutate varia între 5 și 10 kilograme. Pentru transportul cumpărăturilor a căror greutate trecea de 10 kilograme se adăuga câte 0,50 lei pentru fiecare kilogram.
În august 1964, ziarul Scânteia anunța: „La parterul blocului turn din Piaţa Splaiului 3-5 s-a deschis ieri Casa de comenzi ,,Mercur”. Noua unitate de deservire asigură aprovizionarea la domiciliu a cumpărătorilor (în maximum 4 ore sau la ora indicată), cu produse alimentare, produse mărunte de uz casnic, cu legume, fructe, articole de cofetărie, pâine, preparate şi semipreparate culinare şi altele. După cum se ştie, transportul mărfurilor se face cu maşina, iar plata, fie la casa de comenzi, fie acasă, când sunt aduse produsele. Valoarea minimă a unei comenzi este de 60 lei. Casa de comenzi „Mercur” funcţionează zilnic între orele 7-21, timp în care se primesc comenzile. Transportul se face între orele 8 şi 20. Duminica, unitatea e deschisă între 8 şi 13. În această zi se efectuează şi livrările comandate sâmbătă seara, între orele 20 şi 21.”
În 1975, în municipiul București funcționau 7 case de comenzi pentru mărfuri alimentare (două aparțineau de I.C.S. Comaliment și cinci de I.C.L. Alimentara).
Criteriile de eficiență, spuneau normativele, erau realizarea unui număr mediu zilnic de comenzi de 40 – 50 pe post telefonic, respectiv 200 – 400 de comenzi zilnic, și creșterea valorii medii a unei comenzi la peste 150 lei.
Celebrul complex Mercur din Craiova avea un departament de comenzi telefonice cu depozit propriu, de unde se puteau comanda pui, conserve, brânzeturi și cafea naturală, dacă exista în stoc. La Timișoara, Casa „Unic” se promova prin reclame în presa locală, care anunțau încă din 1974 servicii de livrare la domiciliu „în cel mai scurt timp posibil”.
La Bacău, Cluj, Miercurea Ciuc, Iași, Constanța, Brașov și chiar în orașele mai mici funcționau unități similare, ba chiar, în anii ‘70, începuseră să apară, sub umbrela marilor întreprinderi și uzine, „micro-case de comenzi”, care erau amplasate în incintele respective și erau administrate de magazinele alimentare.
„La intrarea în primul schimb, la ora 6, câteva zeci de formulare completate de salariați, pe care erau trecute numeroase produse alimentare, sunt înmânate gestionarei magazinului. Opt ore mai târziu, la ieșirea din schimb, mărfurile solicitate și frumos ambalate erau ridicate de către salariați. La fel s-a procedat și pentru muncitoarele ce intrau în schimbul II”, nota revista Comerțul modern din iunie 1974.
Cum se explica existența caselor de comenzi într-o economie în care rafturile magazinelor erau de cele mai multe ori goale? Ele nu apăruseră pentru că sistemul era eficient, ci pentru a masca lipsurile și a asigura o supapă pentru categoriile privilegiate. Deși teoretic oricine putea comanda la numerele de telefon, în practică activiștii de partid, muncitorii „fruntași” ai uzinelor și angajații din comerțul alimentar erau serviți cu prioritate, pentru că telefonistele, se zvonea, aveau fișe speciale cu numele și adresele celor „importanți” și făceau liste preferențiale cu produse care erau disponibile doar pentru anumiți clienți (de exemplu ness, cafea naturală, alune, bomboane și ciocolată din export, whisky, gin, rom sau Pepsi).
După 1981, când regimul Ceaușescu a început politica radicală de rambursare a datoriei externe, comerțul românesc a intrat într-o prăbușire accelerată, care a dus la raționalizări drastice pentru produsele de bază și liste de așteptare uriașe pentru orice produs „cu proteine”. În București, după 1985, serviciul devenise aproape o ficțiune: telefonistele preluau solicitări pe care nu aveau cum să le onoreze.
În acest context, casele de comenzi au devenit tot mai lipsite de sens. Fără marfă în depozite, livrările se amânau zile întregi sau se anulau, astfel că unele unități au fost transformate în depozite pentru „magazinele cu circuit închis”, iar altele au fost desființate.
Totuși, chiar și în cei mai cumpliți ani ani comunismului, în care oamenii își petreceau ore în șir la cozi pentru un litru de lapte sau un pachet de unt, funcționa o rețea discretă și strict controlată de magazine destinate exclusiv nomenclaturii și anumitor categorii privilegiate. Aceste unități, cunoscute sub numele de CTCE (Centre Teritoriale de Comerț Exterior) sau „magazine speciale”, erau aprovizionate direct de la depozitele centrale ale ministerelor, de multe ori înainte ca produsele să ajungă în rețeaua comercială.
Aici se găseau produse imposibil de găsit pe piața liberă: carne de vită și porc de calitate, salamuri, unt, portocale, banane, conserve occidentale, băuturi fine, alune, țigări străine, cafea naturală, ciocolată, chiar și electrocasnice sau textile din import. Plata se făcea în lei, nu în valută, spre deosebire de magazinele „Comturist”, celebrele Shop-uri.
Galerie foto
Accesul era permis doar pe baza unei legitimații speciale, eliberate pentru angajații Securității, Miliției, activiștii de partid, directorii din industria alimentară, cadrele militare superioare și funcționarii din ministere. Existența acestor magazine a consolidat sistemul de inegalitate din comunism, în care privilegiile deveniseră simboluri ale apartenenței la aparatul de putere.
În timp ce propaganda repeta că „nu există penurie, ci doar distribuție rațională”, rețeaua magazinelor cu circuit închis a dezvăluit adevărata natură a regimului: un stat care își hrănea elitele politice și își lăsa cetățenii să supraviețuiască pe liste de așteptare și pe cartele alimentare.
