În România anilor ’70–’80, rețeaua Comturist (Shop) a devenit principalul instrument prin care statul încerca să atragă valută forte de la turiști străini, diplomați, navigatori, singurele persoane care puteau deține dolari, mărci sau lire sterline.
Shop-urile, cum erau cunoscute de cei mai mulți dintre români, păreau insule ale abundenței într-o mare de penurie: în timp ce oamenii obișnuiți stăteau la cozi interminabile pentru un litru de lapte, în aceste magazine se vindeau aparent la liber produse occidentale de lux – whisky, Kent, cafea, ciocolată Milka, blugi, săpunuri și deodorante (Fa, Rexona, Lux sau Palmolive), televizoare Sony, casetofoane Panasonic, parfumuri sau țigări străine, dar și obiecte de artă populară/articole de artizanat realizate în România.
Spre deosebire de rețeaua cu circuit închis, care era destinată strict nomenclaturii, Comturist era accesibil oricui, cu condiția să plătească în valută. Pentru că regimul considera valuta un bun strategic, toate vânzările erau supravegheate de Securitate, iar românii care intrau în astfel de magazine fără justificare deveneau imediat suspectați. Comercianții raportau zilnic nu doar încasările, ci și lista turiștilor frecvenți sau a navigatorilor care achiziționau cantități „neobișnuite”.
În 1970, Agenţia „Comturist“ avea 14 magazine în Bucureşti, 75 pe litoral și 34 în alte localităţi situate în principalele zone turistice. Deși înfățișate ca un semn al deschiderii României către Vest, magazinele acestea erau, în realitate, o vitrină falsă, pentru că produsele occidentale pe care le comericalizau nu ajungeau niciodată în sistemul de comerț obișnuit.
În anii ’80, pe măsură ce Ceaușescu a direcționat toate resursele spre plata datoriei externe, “Shop”-ul a devenit tot mai important pentru regim, fiind una dintre puținele surse de valută. Statul importa produse occidentale exclusiv pentru aceste magazine, într-o perioadă în care românii nu aveau acces nici la bunuri de strictă necesitate.
Rețeaua COMTURIST, singura întreprindere din România autorizată să vândă mărfuri contra valută persoanelor fizice, în special românilor care lucrau temporar în străinătate, era concepută astfel încât statul să preia cea mai mare parte din valuta câștigată de muncitori, oferindu-le în schimb acces limitat la bunuri de consum din Shop.
Întreprinderile românești care desfășurau contracte în străinătate virau automat valuta câștigată de angajați către COMTURIST, nu direct lucrătorilor care aveau contracte încheiate de întreprinderile de comerț exterior. Mecanismul prevedea ca minim 70% din câștigurile în valută să le fie „returnate” oamenilor sub formă de mărfuri cumpărate din magazinele COMTURIST sau în lei, iar restul de 30% să fie virat în conturi personale în valută, la care titularii aveau acces limitat.
Aceste conturi erau numite ulterior „conturi statistice”, adică existau doar pe hârtie: banii reali erau preluați de stat, iar titularilor le rămânea doar o evidență contabilă fără acoperire.
În realitate, muncitorii erau dezavantajați de două ori, pentru că, la momentul virării, valuta lor era schimbată automat în lei la cursuri artificiale, între 12–20 lei/dolar, iar când își cumpărau mărfuri din Shop, prețurile afișate în dolari erau convertite din nou din lei la un curs mult mai mare, de 40 lei/dolar.
La finalul anului 1989, aproximativ 30.000 de persoane încă aveau teoretic dreptul la produse sau bani în valoare totală de circa 15 milioane de dolari. În decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naționale, întregul stoc de mărfuri existente în magazinele Comturist a fost pus la dispoziția cetățenilor care posedau valută, indiferent din ce surse provenea aceasta. S-a precizat la acel moment că produsele alimentare care se vindeau până atunci în acele magazine au fost pentru… satisfacerea nevoilor populației.
În anii ‘90, COMTURIST a încercat să plătească o parte din banii celor care fuseseră obligați să-i plaseze în conturile administrate de stat, dar doar în limita a 200 dolari/persoană, cu aprobarea BNR. Reprezentanții susțineau că întreprinderea nu mai are valuta, pentru că aceasta fusese luată în anii ’80 de Ministerul de Finanțe.
Mecanismul contabil complicat al conturilor valutare statistice a generat confuzie și frustrare, în orice caz, oamenii au descoperit că nu pot primi decât lei, la un curs infim raportat la valoarea reală a dolarului.
O altă categorie similară era constituită din magazinele Duty-Free pentru străini, administrate de rețeaua ONT Carpați, care au reprezentat una dintre cele mai vizibile forme de economie dublă.
Pachetomate pentru valută și Shop – comerțul invizibil al României comuniste
În anii ’70 și, mai ales, în anii ’80, România a introdus în câteva zone strategice – hoteluri, aeroporturi, porturi, stațiuni turistice, unele gări internaționale – niște dispozitive speciale asemănătoare unor automate, cunoscute drept „pachetomate valutare”.
Scopul lor era simplu: străinii să poată cumpăra rapid, fără interacțiune cu personalul, produse de calitate superioară, inaccesibile populației, plătind exclusiv în valută forte. Pachetomatele furnizau colete închise, preambalate, mărfurile nefiind vândute la bucată, ci în „pachete standard”: cafea naturală + ciocolată + țigări Kent, conserve de carne + biscuiți + băuturi spirtoase, diverse tipuri de cosmetice occidentale, ciocolată + gumă de mestecat + Pepsi.
Mărfurile erau ambalate în cutii sigilate și încărcate în automat, iar plata se făcea exclusiv în valută. Automatul accepta doar dolari americani, mărci vest-germane, lire sterline, franci francezi, uneori chiar pesete spaniole sau lire italiene, neexistând opțiune de plată în lei.
Pentru statul comunist, sistemul era perfect: obținea valută, clienții nu aveau prea multe alternative, se consumau puține resurse administrative.
Documente ale Ministerului Comerțului Exterior și ale Comturist indică amplasarea lor în Aeroportul Otopeni, în zona pentru străini, lângă punctele de control pașapoarte, în porturile Constanța și Mangalia (acestea erau destinate marinarilor străini), în hotelurile internaționale precum Intercontinental, Athénée Palace, Lido, Perla și Neptun (pe litoral) sau Aro Palace din Brașov și în unele gări precum Arad, Curtici, Timișoara, care erau puncte de tranzit feroviar cu Occidentul.
Spre deosebire de magazinele Comturist, automatele aveau produse occidentale 100%, importate special sau obținute prin comerț compensațional: cafea Jacobs, Tchibo, Lavazza, țigări Marlboro, Camel, Kent, ciocolată Milka, Lindt, Cadbury, whisky Ballantine’s, bomboane, biscuiți și gumă de mestecat, lame de ras, deodorante și parfumuri sau băuturi răcoritoare Pepsi, Sprite, Seven-Up.
Oficial, numai cetățenii străini puteau folosi aceste facilități ale comerțului, dar, neoficial, navigatorii, șoferii de TIR, piloții și stewardesele, sportivii, artiștii care călătoreau în străinătate și diplomații, adică cei care aveau valută prin natura profesiei, puteau cumpăra nestingheriți. Totuși, Securitatea verifica uneori cine folosea aceste aparate. De exemplu, marinarii erau obligați să prezinte pașaportul dacă erau surprinși cu produse din pachetomat.
Cel mai mare avantaj al pachetomatelor era că, fiind amplasate discret, în zone în care românii nu aveau acces, nu provocau tensiuni sociale, pentru că majoritatea oamenilor nici nu știau că există.
În România comunistă, activitatea magazinelor Comturist era prezentată în presă într-o notă strict propagandistică, ca dovadă a „deschiderii către lume” și a capacității statului de a pune la dispoziția „oamenilor muncii din străinătate” produse moderne, occidentale. Articolele oficiale vorbeau despre „servicii civilizate” și „mărfuri de înaltă calitate”, dar evitau complet să menționeze faptul că accesul românilor obișnuiți era practic imposibil, iar prețurile erau prohibitive.
Pentru opinia publică, „Shop”-urile deveniseră sinonime cu magazinele pentru privilegiați, locuri aproape mitice unde puteai găsi cafea adevărată, Kent, whisky, parfumuri. Cultura populară a surprins discret această realitate: în filme precum „Nea Marin Miliardar”, „Balanța” sau „Cel mai iubit dintre pământeni” apar referințe la diferența dintre lumea „cu acces la valută” și restul populației, iar în literatura anilor ’80 au apărut aluzii la „mărfuri la negru”, „pachete” și „shopuri”, coduri bine cunoscute publicului.
Deși accesul la valută era strict controlat, au existat români care au găsit metode alternative de a procura dolari sau mărci: schimburi valutare ilegale cu turiștii străini, mici servicii făcute marinarilor, sportivilor sau lucrătorilor care reveneau din străinătate, ori vânzarea propriilor bunuri (bijuterii, icoane, covoare) către străinii cazați în hotelurile ONT. Odată obținuți banii străini, mulți cumpărau produse de la Comturist și le revindeau apoi pe piața neagră cu profit substanțial.
Rețeaua concepută de stat pentru a controla valuta alimenta astfel indirect una dintre cele mai dinamice piețe paralele ale României comuniste, în care mărfurile rare de la Shop (precum cutiile de ness și pachetele de Kent pentru doctori sau săpunurile puse la păstrare în dulapurile de lenjerie, pentru a le parfuma) deveneau monedă de schimb într-o economie marcată de lipsuri.
