Pe 4 decembrie 1973, în plin Război Rece, pe peluza sudică a Casei Albe, președintele american Richard Nixon îl întâmpina zâmbitor pe Nicolae Ceaușescu. Liderul comunist dintr-o țară membră a Tratatului de la Varșovia primea, la Washington, toate onorurile unei vizite oficiale la cel mai înalt nivel.
Relațiile americano–române se îmbunătățiseră progresiv încă din anii ’60, când Bucureștiul începuse să se distanțeze prudent de linia Moscovei, iar refuzul de a participa la invazia Cehoslovaciei, în 1968 și menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul au fost două momente-cheie ale acestui proces.
În 1969, Nixon făcuse deja un gest spectaculos vizitând România, prima sa oprire într-o țară comunistă ca președinte al SUA. Pentru Washington, Ceaușescu devenise un „maverick communist”, un comunist nealiniat, util pentru a arăta că fisurile din blocul sovietic pot fi exploatate politic și economic. Analizele americane din anii ’70 au notat explicit această percepție: Ceaușescu era văzut ca un lider naționalist, dispus să contrazică Moscova pe anumite dosare-cheie. În acest context, vizita oficială din 3 – 6 decembrie 1973 la Washington a fost considerată un pas logic. Departamentul de Stat a consemnat-o drept „official visit”, fiind urmată de un turneu în Wilmington, Cleveland, Hartford și New York.
Pe 4 decembrie 1973, la ora 10.45, Nixon a rostit discursul de bun-venit pe peluza Casei Albe. Documentele oficiale americane notau că Ceaușescu a primit onoruri militare complete dedicate unui aliat strategic, cu gardă, fanfară, drapele și salve de tun. Seara, protocolul a continuat cu o cină de stat oferită în onoarea cuplului prezidențial. Programul păstrat în arhivele Casei Albe arată că după cină invitații au fost conduși în East Room, unde Opera Society of Washington a interpretat selecțiuni din Bărbierul din Sevilla de Rossini.
După partea oficială de la Washington, itinerariul întocmit de diplomați a fost gândit să transmită un mesaj economic: România nu este doar un partener politic util, ci și o piață pentru tehnologie, credite și investiții americane. Departamentul de Stat a organizat întâlniri cu oameni de afaceri și bancheri, iar un film de arhivă surprinde chiar momentul în care Ceaușescu ajunge într-o mare bancă din New York pentru a discuta deschiderea primei filiale bancare occidentale într-o țară din Europa de Est.
Documentele declasificate ale Casei Albe sunt foarte utile pentru a înțelege tonul discuțiilor din spatele ușilor închise. Un rezumat oficial al convorbirilor din 4 – 5 decembrie 1973 arată că Ceaușescu își exprima îngrijorarea față de detensionarea dintre SUA și URSS/China: se temea că, în logica „marilor puteri”, interesele statelor mici precum România ar putea fi sacrificate. Nixon l-a asigurat că Washingtonul „va continua să acorde atenție drepturilor națiunilor mici” și că susține independența și suveranitatea României.
Ceaușescu a ajuns în America cu o listă foarte concretă de cereri: credite pe termen lung, transfer de tehnologii industriale și acces preferențial pe piața americană. Un memorandum intern al administrației SUA îl descria ca pe un lider cu „considerable diplomatic skill”, care urmărește o politică externă naționalistă, deviată pe probleme selectate de la linia Moscovei, dar dublată de un interes foarte pragmatic pentru avantaje economice.
Pe 5 decembrie, au fost semnate două documente-cheie: „Joint Statement of Principles” și „Joint Statement on Economic, Industrial, and Technological Cooperation”, care stabileau cadrul politic și economic al relațiilor bilaterale. Un document al Departamentului de Stat din acea perioadă sublinia în mod deschis că România, prin „acțiunile sale de politică externă din ultimii cinci ani”, a demonstrat că „merită un tratament special” în cadrul țărilor comuniste.
Din arhivele americane și din cablogramele dezvăluite ulterior reiese însă că Ceaușescu nu a fost deloc mulțumit de dimensiunea pachetului de credite și facilități oferit de americani, deși acasă vizita a fost prezentată ca un succes istoric. Presa americană a reflectat vizita într-o cheie dublă. Pe de o parte, Ceaușescu era descris în sensul devenit deja clasic în mediile occidentale: un „maverick communist”, un lider „neconformist” în blocul sovietic, care rezistă presiunilor Moscovei și cultivă relații cu Occidentul și China.
Pe de altă parte, comentariile insistau pe datele economice: România era una dintre puținele țări socialiste care căuta activ legături cu capitalul occidental, avea un program de industrializare ambițios și era dispusă să se îndatoreze pentru a importa tehnologie. Analizele CIA de la începutul anilor ’70 subliniau chiar că Ceaușescu vedea în relația cu SUA un instrument pentru a-și consolida autonomia față de Moscova, prin diversificarea surselor de materii prime, echipamente și credite.
Criticile legate de încălcările drepturilor omului, deși existau deja nenumărate probe, nu au fost abordate de presa americană la vizita din 1973. Organizațiile pentru drepturile omului au devenit însă mult mai vocale spre sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80, când rapoartele Human Rights Watch au descris deschis natura represivă a regimului de la București.
Prezența lui Ceaușescu la Washington, în decembrie 1973, a fost, pentru Casa Albă, prilejul pentru a lansa un mesaj către Moscova, în ideea că SUA pot construi relații privilegiate cu un stat membru al Tratatului de la Varșovia, dar și către țările socialiste, pentru a sublinia teza că „independența” față de Kremlin poate aduce beneficii concrete
Pe termen scurt, bilanțul vizitei din decembrie 1973 a însemnat semnarea Declarației comune de principii și a Declarației privind cooperarea economică, industrială și tehnologică, consolidarea argumentului din interiorul administrației americane că România merită un „tratament special” în cadrul blocului comunist și pregătirea terenului pentru acordul comercial din 1975 și pentru acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate, care a permis României acces preferențial pe piața americană.
Schimburile comeciale cu Statele Unite au funcționat însă ca un mecanism strict tehnologic și financiar, gândit să alimenteze industria României, nu să îmbunătățească viața oamenilor. În fabricile din țară au ajuns linii de producție pentru petrochimie, rafinare și prelucrare a petrolului, echipamente metalurgice, prese, strunguri de mare precizie, mașini-unelte și sisteme de automatizare, echipamente energetice pentru centrale, instalații agricole și tehnologii de irigație, echipamente electronice avansate pentru institutele de cercetare și cele de telecomunicații. Aceste importuri erau vitale, pentru că, fără ele, ambițiosul programul de industrializare și construcția marilor combinate nu ar fi fost posibile.
Românii nu au văzut în magazine aproape niciun bun de larg consum importat din SUA. Coca-Cola sau Pepsi-Cola se găseau doar la restaurantele de lux, guma de mestecat, produsele electronice, whisky-ul și țigările produse în America se aflau sporadic pe rafturile magazinelor tip Shop, unde oamenii obișnuiți nu aveau acces, iar la mijlocul anilor ‘80, aceste apariții simbolice au dispărut complet.
Paradoxul anilor 1975–1988 este că România exporta în America exact produsele care lipseau acasă. Textilele și confecțiile au avut cel mai mare succes pe piața americană. Fabricile din Brașov, Focșani, Timișoara sau Brăila produceau pentru branduri americane, în sistem lohn, pantaloni, paltoane, lenjerie și tricouri. De asemenea, ghetele și pantofii de calitate, din piele naturală, erau exportați masiv în SUA, în timp ce românilor li se ofereau modele oribile, din înlocuitori de piele. Mobilierul românesc din stejar, fag și nuc era foarte apreciat în Occident, în hotelurile americane ajungând garnituri produse la Arad, Reghin sau Sighet.
În prima parte a perioadei, România a exportat masiv produse petroliere și chimice: PVC, polietilenă, rășini și cauciuc sintetic. produse metalurgie (laminate, țevi, componente pentru construcții) și chiar produse alimentare precum miere sau vinuri.
Ceaușescu a pierdut Clauza Naţiunii Celei Mai Favorizate (MFN) în februarie 1988, într-un context marcat de înrăutăţirea accentuată a relaţiilor cu Statele Unite. Dacă inițial România reușise să mențină aparența unui stat relativ „liberalizat” în blocul socialist, ceea ce permitea reînnoirea anuală a clauzei, iar președintele de la București negocia direct cu Washingtonul folosind drept „monedă de schimb” permisul de emigrare pentru minorități, după 1980, situaţia s-a schimbat radical, pentru că autoritățile comuniste și-au intensificat represiunea asupra propriilor cetățeni.
Cele mai grave semnale au fost „sistematizarea” satelor, criticată aspru de Congresul SUA, controlul dur al Securităţii asupra populaţiei, prăbușirea nivelului de trai, raţionalizările și lipsurile generalizate, restricționarea politicii de emigrație, care intra în contradicție cu cerințele amendamentului Jackson–Vanik, cenzura și încălcarea libertăților civile.
Organizațiile internaționale și presa occidentală au început să descrie România ca una dintre cele mai represive dictaturi europene și, în acest climat, Congresul SUA a devenit tot mai ostil regimului Ceaușescu, presând administrația Reagan să renunțe la reînnoirea clauzei.
La sfârșitul lui februarie 1988, guvernul american a anunțat, printr-o declarație trimisă autorităților române, că, începând din data de 3 iulie, va înceta aplicarea clauzei, va trece la majorarea taxelor și tarifelor vamale și va adopta și alte măsuri economico-financiare în relațiile cu România.
Pentru a evita umilința pierderii privilegiilor obținute în 1975, Ceaușescu a anunțat în luna mai că renunță la solicitarea reînnoirii Clauza națiunii celei mai favorizate, susținând că a denunțat unilateral acordul comercial. Agenţia de presă Agerpres a fost împuternicită să declare că „guvernul român nu doreşte în niciun fel menţinerea clauzei în condiţiile amendamentului Jackson-Vanik, în virtutea căruia SUA au condiţionat anual acordarea clauzei de o serie de cerinţe politice care constituie un amestec în treburile interne ale României şi nu sunt în nici un fel legate de relaţiile comerciale dintre România şi Statele Unite ale Americii…”
Momentul a marcat ruperea definitivă dintre regimul Ceaușescu și Occident și a contribuit la izolarea internațională totală a țării noastre în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste. România se afla într-un moment în care economia era deja epuizată de plata forțată a datoriei externe și de politica de austeritate impusă de Ceaușescu. Pierderea accesului preferențial pe piața americană a însemnat creșterea imediată a taxelor vamale pentru produsele românești, ceea ce le-a făcut necompetitive, reducând drastic exporturile către SUA, care erau o sursă importantă de valută.
În lipsa acestor încasări, statul a strâns și mai sever șurubul: au urmat raționalizări mai dure, importuri minime, investiții aproape înghețate, iar populația a resimțit rapid efectele prin penuria accentuată, întreruperile de energie și diminuarea drastică a aprovizionării cu bunuri de consum în condițiile în care nivelul de trai se afla deja la limita subzistenței.
