Vidraru, cel mai ambițios baraj din Europa de Est. „Colosul de beton” a fost inaugurat acum 59 de ani

Pe 9 decembrie 1966, în ziua inaugurării Hidrocentralei Vidraru („Gheorghe Gheorghiu-Dej”, cum se numea la acea vreme), ziarele din România scriau cu mândrie despre „marea din munți” și „palatul subteran al energiei socialiste”.

Pe platoul îngust dintre versanții Făgărașului, Nicolae Ceaușescu, proaspăt ales secretar general al PCR, tăia panglica unei construcții care trebuia să demonstreze lumii că România comunistă stăpânește munții și apele: barajul și hidrocentrala Vidraru. Astăzi, construcția este din nou în centrul atenției datorită lucrărilor de retehnologizare, dar și din cauza unei avalanșe de știri false despre „aurul de pe fundul lacului și demolarea barajelor impusă de la Bruxelles”.

Barajul Vidraru este un arc de beton cu dublă curbură, înalt de aproximativ 166–167 de metri, cu coronamentul de circa 307 metri lungime și o grosime de la 25 de metri la bază până la 6 metri la vârf. Pentru ridicarea lui, s-au turnat în jur de 480.000 m³ de beton și s-a creat în amonte un lac de acumulare cu un volum total de 465 de milioane de metri cubi, din care aproximativ 320 de milioane reprezintă volumul util, întins pe circa 870 de hectare și 14 kilometri lungime, condorm site-ului Hidroelectrica.

Hidrocentrala, amplasată într-o cavernă la peste o sută de metri sub nivelul albiei Argeșului, are patru turbine Francis și o putere instalată de 220 MW, producând în medie circa 400 GWh pe an, ceea ce o transformă într-un nod important al Sistemului Energetic Național.

Lucrările de construcție au început la începutul anilor ’60, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, și s-au întins până în 1966, fiind organizate într-un șantier tipic pentru epoca industrializării forțate: s-au excavat 1,77 milioane de metri cubi de rocă, s-au forat peste 40 de kilometri de galerii subterane și s-au turnat peste 900.000 m³ de beton, în condiții de muncă extrem de dure.

„…În ianuarie 1963, pe un ger cumplit, montatorii fabricii de beton, conduşi de inginerul Ladislau Rakoşi, legaţi cu centuri de siguranţă, suprapunea uşi, îmbinau betoniere, dozatoare, şnecuri, elevatoare şi nenumărate alte piese al căror angrenaj avea să se mişte neîntrerupt doi ani de zile pentru a zămisli materia unui munte de un fel deosebit. Cam tot în aceeaşi perioadă, cei care pregăteau platforma macaralelor-funicular puteau fi văzuţi de jos ca nişte mici puncte mişcătoare, suspendaţi deasupra prăpastiilor, pe taluze verticale de peste150 de metri.

Fără drumuri de acces, fără posibilitatea folosirii maşinilor de ridicat corespunzătoare, brigăzile de montări au dat în exploatare 3.500 de tone de utilaje şi construcţii metalice, care au permis începerea lucrărilor la baraj. La Argeş, o macara-funicular a fost montată numai în 6 luni şi jumătate faţă de 12 luni la Bicaz! La un moment dat, macaraua-funicular nu mai putea funcţiona. Undeva, pe cablurile de oţel, la o distanţă de 170 metri de capătul firului, deasupra văii Argeşului, se defectase ceva. O echipă de trei mecanici, între care şi F. Tamaş, s-a deplasat pe cabluri înaintând încet, încet, prin norul de ceaţă.Tovarăşii de muncă îi aşteptau încordaţi. A trecut un timp; mecanicii s-au întors obosiţi, dar mulţumiţi: „Se poate lucra, macaraua va merge” (…)

La baraj au lucrat trei schimburi de betonişti conduse de Rus Gherasim,Vasile Dănilă şi Eugen Porumb. Sarcina comună de a înălţa barajul a sudat aceste schimburi, le-a omogenizat, încât impresia a fost tot timpul aceea a unuia şi aceluiaşi colectiv. Toate aceste fapte, spicuite dintr-un lung şirag, sunt dintre cele care au contribuit ca execuţia barajului să obţină un bun calificativ. Mândri de această apreciere pot fi – împreună cu sute de alţi constructori – inginerii Marius Mălai şi Stelian Mazilu, maiştrii Constantin Prisecaru şi Ion Ionescu sau Vasile Bălan, inginerul Gheorghe Sălăjan”, notau ziarele epocii.

Costurile investiției au fost estimate oficial la 1,47 miliarde de lei la nivelul anilor ’60, sumă care, în logica vremii, nu era prezentată ca un cost, ci ca o „biruință a economiei socialiste”. Documentele oficiale ale „Epocii de Aur” nu menționează victime în timpul construcției, cu excepția a doi morți înregistrați ulterior, la o avarie majoră produsă în 1974.

Mărturiile de după 1989 vorbesc însă despre sacrificii umane, accidente de muncă trecute sub tăcere și oameni îngropați la propriu în beton sau surprinși de alunecări de teren în galerii.

Complexul hidroenergetic include o derivație de 28 de kilometri, care captează apele unor afluenți dintr-un bazin de peste 700 km², și o uzină subterană care, la inaugurare, era comparată în presa vremii cu „un palat de marmură și oțel sub munte”. La momentul punerii în funcțiune, în decembrie 1966, barajul era al cincilea ca mărime în Europa și al nouălea în lume între construcțiile similare, motiv suficient pentru ca Nicolae Ceaușescu să-l transforme într-un simbol al ambițiilor energetic-industriale ale României.

Construcția nu a fost lipsită de probleme tehnice. Cea mai gravă criză a apărut la câțiva ani după inaugurare, pe 6 iulie 1974, când o avarie la instalațiile de evacuare a apelor a dus la deversări necontrolate și la o presiune uriașă pe echipamente. Oficial, incidentul s-a soldat cu două victime, însă în relatările neoficiale apar ca victime și militari surprinși de viitură în zona Căpățâneni. Episodul, ascuns pe cât posibil de ochii publicului, a dus la lucrări de consolidare efectuate în acea perioadă.

În anii ’70–’80, reportajele din presă și de la televiziune înfățișau barajul ca pe un triumf al tehnicii românești, iar Ceaușescu vizita periodic obiectivul, înconjurat de activiști, securiști și ingineri care prezentau diagrame și grafice despre „electrificarea completă a patriei”.

În realitate, pe măsură ce regimul împingea industria spre un consum din ce în ce mai mare de energie, centralele hidro, inclusiv Vidraru, erau exploatate la maximum, iar criza energetică de la sfârșitul anilor ’80 i-a arătat limitele.

După 1989, barajul a devenit și un simbol turistic, dar, din punct de vedere tehnic, Vidraru a îmbătrânit. Hidroelectrica și Ministerul Energiei au vorbit deseori despre necesitatea unei retehnologizări majore, iar în 2024 a fost semnat, în sfârșit, un contract de peste 200 de milioane de euro pentru modernizarea întregii amenajări hidroenergetice.

Proiectul presupune înlocuirea echipamentelor vechi de peste jumătate de secol, verificarea structurii barajului, reparații la galerii și modernizarea turbinelelor, pentru ca centrala de 220 MW să poată funcționa în siguranță.

Pentru a ajunge la această etapă, lacul de acumulare a fost golit controlat începând din august acest an, pentru a se putea face inspecțiile necesare, dar și lucrări la disipatorul de energie, la vanele de fund și la structurile de beton care se află permanent sub presiunea apei. Conform informațiilor publicate pe site-ul Hidroelectrica, „golirea controlată a lacului se va face prin turbinare și apoi prin evacuare prin uvrajele barajului și se va desfășura în mai multe etape succesive în perioada 1 august 2025 – 28 februarie 2026. În fazele finale ale procesului, debitele vor fi evacuate controlat în aval, în albia râului Argeș, cu valori cuprinse între 20 și 47 mc/s.”

Imaginile cu lacul Vidraru parțial golit, apărute în vara și toamna lui 2025, au declanșat însă un val de dezinformare. Pe rețelele sociale au circulat teorii conspiraționiste despre „aurul de pe fundul lacului scos în secret de francezi” sau „apa vândută în Franța”. Alte narațiuni, la fel de spectaculoase, susțin că Uniunea Europeană ar fi cerut demolarea barajelor sau că lucrările de mentenanță sunt, de fapt, un paravan pentru operațiuni militare. Jurnaliștii și experții în energie vorbesc deja despre „o invazie de gunoi informațional” construită pe teama colectivă de dezastre și pe fascinația publicului pentru simbolurile trecutului.

Realitatea, confirmată oficial de Hidroelectrica, Ministerul Energiei și specialiști independenți, este complet diferită: Vidraru este o piesă critică a sistemului energetic, iar retehnologizarea și golirea controlată sunt măsuri de siguranță, nu preludiul vreunui dezastru.

Barajul nu este dinamitat, nu este dezafectat și nu ascunde sub ape nici comori fabuloase, nici orașe pierdute, ci doar povestea unui șantier comunist construit cu multe sacrificii și ambiție, muncă în condiții extrem de grele și, cel mai probabil, cu vieți omenești pierdute.