În secolul al XIX-lea, Parisul trecea printr-o transformare radicală: industrializarea accelerată lăsase mii de oameni fără locuri de muncă, inegalitățile sociale erau tot mai vizibile, crimele și corupția se ascundeau după fațadele elegante ale bulevardelor.
În acest context turbulent, a apărut în saloanele literare Eugène Sue, un tânăr născut pe 26 ianuarie 1804 într-o familie aristocratică legată de cercul lui Napoleon Bonaparte (tatăl lui a fost medic oficial al curții imperiale, profesor de medicină). Botezat de împărăteasa Joséphine de Beauharnais, crescut în confort, educat în spirit militar și cu o carieră începută în Marină, Sue părea sortit unui destin în elita Franței.
Numai că timpul petrecut prin porturile Europei și contactul direct cu lumea marginalizaților i-au schimbat radical perspectiva. Datorită propriilor experiențe, a devenit unul dintre cei mai controversați scriitori ai epocii, un aristocrat care a ales să scrie despre mahalale, delincvență și mizerie socială, într-o Franță care prefera să nu vadă partea întunecată a „Orașului Luminilor”.
Eugène Sue s-a remarcat nu doar prin romanele sale, ci și printr-o viață personală agitată. A fost atacat constant de presa conservatoare, fiind acuzat că „strică moravurile” și că promovează excesiv compasiunea față de cei săraci. S-a implicat activ în politică în perioada Revoluției de la 1848, devenind membru în Adunarea Națională pentru a susține drepturile muncitorilor, dar reformele sociale erau considerate radicale pentru perioada respectivă.
Ultimii ani ai lui Eugène Sue au fost marcați de exil și deziluzii politice. După lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea din 1851, scriitorul, care devenise între timp deputat republican, a fost expulzat din Franța. S-a stabilit în Savoia, unde a continuat să scrie, însă sănătatea i s-a deteriorat treptat. A murit pe 3 august 1857, la vârsta de 52 de ani, departe de orașul pe care îl transformase în personaj literar și câmp de bătălie socială.
„Misterele Parisului” – romanul care a zdruncinat Franța
Publicat în foileton în „Journal des Debats”, între 1842 – 1843, „Misterele Parisului” este probabil cea mai influentă operă literară urbană a secolului al XIX-lea. Roman-fluviu, întins pe mii de pagini, a dezvăluit lumii un oraș nevăzut, surprins în cele mai urâte fațete ale sale: cartiere periculoase, bande criminale, prostituție, mizerie, corupție politică și ipocrizia claselor privilegiate.
Societatea franceză a fost literalmente șocată de paginile lui Sue, iar apariția periodică în ziare a contribuit la propagarea unui fenomen social. Oamenii discutau despre crimele din roman, iar cei din clasele superioare ale societății păreau că află pentru prima dată despre suferințele lumii marginalizate, pentru că subiectele abordate fuseseră considerate până atunci „nedemne” de literatură.
“Prin cafenele, lumea îşi smulgea ziarul din mână, prin sălile bibliotecilor cititorii făceau coadă; nimeni nu avea dreptul să ţină ziarul mai mult de o jumătate de oră. Abonaţii – pe atunci vânzarea cu numărul nu era cunoscută – cereau să li se plătească câte 50 de centime pentru fiecare exemplar pe care-l împrumutau pentru citit. Dacă ziarul amâna o zi sau două publicarea foiletonului, redacţia era asaltată de cititori. Sue s-a văzut silit adesea să-i asigure în scris că n-a întrerupt continuarea romanului decât din cauză de boală trecătoare, dar că va relua firul în curând…
Ospătăria „La Epurele Alb”, unde se întâlneau eroii lui Sue, a devenit în curând un loc de pelerinaj, iar proprietarul s-a priceput să-şi transforme localul într-un muzeu al „Misterelor Parisului“, împodobind pereţii cu portretele autorului şi cu ilustraţii din roman şi expunând notele cântecelor care au fost inspirate de opera lui Sue. Din toate colţurile Franţei şi din toate părţile lumii, Sue a primit de la fel de fel de oameni mii de scrisori care îl sfătuiau cum să procedeze mai departe cu eroii săi; nerăbdătorii îl rugau să le destăinuie sfârşitul eroilor; oamenii săraci care se simţeau înrudiţi cu lumea romanului cereau ajutoare; mulţi bogătaşi i-au trimis bani autorului cu rugămintea să îi împartă cum va crede de cuviinţă.
Cea mai bună dovadă despre influenţa enormă pe care a avut-o acest roman e sumedenia de scrisori ce a fost găsită de către moştenitorii lui Eugene Sue. Romanul s-a ocupat de toate problemele care au agitat pe atunci opinia publică: reforma judecătoriilor şi a închisorilor, dreptul de divorţ, ocrotirea muncii copiilor (…)
„Journal des Débats“ putea să se fălească, în cei doi ani cât a durat publicarea romanului, că a contribuit în bună parte la dezlănţuirea Revoluţiei de la 1848. O altă dovadă a succesului imens al acestui roman e faptul că editorul ziarului „Constitutionel“ i-a oferit lui Eugene Sue 100.000 de franci, onorariu necunoscut până atunci, imediat ce titlul romanului următor al lui Sue a fost anunțat.
Cartea era „Jidovul rătăcitor”. Editorul a făcut o afacere strălucită, pentru că, după publicarea primului capitol, tirajul ziarului a înregistrat un spor de 25.000 de abonaţi…”, nota P. Swesditsch în Adevărul din martie 1933.
Succesul cărții lui Eugène Sue a fost atât de mare încât stilul său a fost imediat imitat. În Italia, Germania, Spania și chiar în Rusia au apărut „mistere” locale. Genul inaugurat de el a devenit o modă, dar și un instrument social, pentru că literatura a început să investigheze realitatea urbană, corupția, birocrația și inegalitățile, teme aproapte complet ignorate până atunci.
Misterele Bucureștiului – ecoul românesc al fenomenului Sue
Influența lui Eugène Sue a ajuns rapid și în spațiul românesc. În 1862, George Baronzi a publicat „Misterele Bucureștiului”, o lucrare evident inspirată de modelul parizian, în care cititorilor le-au fost dezvăluite pe rând mahalalele, culisele politice, crimele ascunse și lumea oamenilor simpli – o panoramă urbană plină de intrigi, drame și personaje pitorești.
Ca și Sue, scriitorul născut la Brăila a folosit forma foiletonului și efectul suspansului, iar cele trei volume ale romanului său au contribuit la dezvoltarea unei literaturi urbane specifice României, în care orașul a încetat să mai fie decor și a devenit personaj. Chiar dacă textul a rămas mai puțin faimos decât originalul francez, „Misterele Bucureștiului” a fost una dintre primele încercări de roman social românesc, influențat direct de revoluția literară declanșată de scriitorul francez.
În prefaţa cărții sale, Baronzi explica: „Descoperirea mai multor fapte însemnate ce s-au petrecut în Capitală, adesea neştiute de unii, abia cunoscute de alţii, neînregistrate încă de nimeni, descrierea unor caractere originale, penelarea moravurilor şi obiceiurilor ale diferitelor clase din societatea noastră, explicarea unor localităţi remarcabile prin însemnătatea lor istorică, iaca obiectul principal ce şi-a propus autorul a trata în scrierea sa. Expunerea acestor subiecte în cadrul cel desfătător al unui roman, după maniera romanțurilor moderne, cu ţesătura intrigii cerute de acest ram al literaturii, iaca forma ce s-a crezut de cuviinţă a se da acestei opere”.
În aceeași epocă au apărut şi „Misterele mahalalelor” (1857) de N. I. Orăşanu, „Misterele Bucureştilor“ (1856 – 1857) de I. Creţianu, „Misterele căsătoriei” (1861) de C. D. Aricescu, „Mistere din Bucureşti” (1862) de I. M. Bujoreanu, „In lassy” (1871) de Theodor A. Myller, „Misterele românilor” (1879) de Gr. H. Grandea, „Muncitorii statului” (probabil 1880) de G. Baronzi, „Misterele unui nabab” (1883) de Alex. I. Alexandrescu, „Babeta” (1888) de Theochar Alixi, „Clotilda sau crimele unei femei” (1898) de Alex. I. Alexandrescu şi „Misterele din turnul Eifel“ de acelaşi Alex. I. Alexandrescu.
Încă din primele decenii ale secolului XX, povestea lui Sue a inspirat numeroase adaptări cinematografice și seriale, pentru că temele sale au rămas uimitor de actuale. Prima ecranizare datează din 1915, iar ulterior au apărut versiuni în 1922 și 1935, iar în anii ’60, serialele de televiziune au reînviat interesul pentru opera lui Sue, scriitorul care a îndrăznit să privească în spatele „orașelor frumoase”, acolo unde se ascundeau adevăratele mistere ale societății.
