Numele lui Gustave Eiffel este aproape inseparabil de silueta metalică a turnului din Paris, proiectat și construit între 1887 și 1889. În spatele monumentului devenit simbolul Franței, se ascunde însă un personaj complex: un inginer vizionar, un antreprenor controversat, o serie de scandaluri financiare și o viață personală foarte discretă.
Născut pe 15 decembrie 1832, la Dijon, într-o familie de comercianți prosperi, Alexandre Gustave Eiffel a fost educat în spiritul rigorii și al eficienței. În 1856, la un an după absolvirea pretigioasei École Centrale des Arts et Manufactures, a fost angajat de inginerul Charles Nepveu, un antreprenor parizian specializat în construcții metalice, pionier al utilizării aerului comprimat în lucrările de foraj. În acea epocă în care căile ferate se dezvoltau în ritm rapid, oțelul începea să se impună în construcția de poduri și structuri, iar tânărul inginer și-a demonstrat curând măiestria.
Eiffel a ajuns ulterior la Compania Căilor Ferate din Vest, unde a realizat prima sa lucrare: un mic pod din tablă metalică pentru linia ferată Saint-Germain, apoi la Compania Belgiană de Material Rulant pentru Căile Ferate.
Prima lui mare realizare a fost podul feroviar de la Saint-Jean, din Bordeaux, construit în 1858, în colaborare cu Paul Régnauld, pentru care a folosit tehnica fundațiilor cu aer comprimat la executarea pilelor tubulare. Succesul lucrării, care era menită să lege Compania Căilor Ferate din Midi, aparținând fraților Pereire, de Compania Căii Ferate Paris–Orléans, i-a adus prima recunoaștere profesională.
Ajuns la vârsta de 29 de ani, inginerul s-a căsătorit cu Marguerite Gaudelet, o tânără de 17 ani, cuplul având cinci copii. Rămas văduv după moartea prematură a soției la doar 32 de ani, nu s-a recăsătorit niciodată și s-a dedicat aproape exclusiv muncii și creșterii lui Claire, Laure, Édouard, Valentine și Albert, care au crescut într-un mediu dominat de rigoare și de cultul muncii, valori pe care Eiffel le considera esențiale. Deși niciunul nu i-a egalat faima, unii dintre ei au fost implicați în activitatea tehnică sau administrativă a atelierelor Eiffel, iar fiica cea mare, Claire, a avut un rol important în păstrarea memoriei și arhivelor familiei.
Eiffel se considera, înainte de toate, un om al cifrelor și al calculelor structurale, nu un artist, iar această atitudine avea să-l pună, mai târziu, în conflict cu o parte a elitei culturale franceze.
Deși Turnul Eiffel este edificiul care i-a adus celebritatea, adevărata sa operă se află în cele peste 500 de structuri metalice proiectate în atelierele sale din Paris și răspândite pe cinci continente. Viaductul de la Garabit, din sudul Franței, considerat la vremea sa o minune inginerească, sau structurile metalice din America de Sud, Asia și Africa au fost adevărate capodopere tehnice pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea, structura internă a Statuii Libertății îi aparține în întregime.
Cariera lui Eiffel a fost grav zdruncinată de implicarea în scandalul Canalului Panama, una dintre cele mai mari afaceri de corupție ale secolului al XIX-lea. Deși responsabilitatea lui a fost limitată la proiectarea ecluzelor metalice, prăbușirea financiară a companiei l-a transformat într-un țap ispășitor convenabil. Condamnat inițial, apoi achitat, Eiffel a decis ulterior să refuze contractele publice mari, retrăgându-se din antreprenoriat.
Retragerea forțată a avut însă un efect neașteptat, pentru că inginerul s-a dedicat cercetării științifice, realizând experimente de aerodinamică.
Gustave Eiffel și România
Deși adesea prezentată în cheie legendară, legătura dintre Gustave Eiffel și Hotelul Traian din Iași are un sâmbure solid de adevăr istoric. Inaugurat în 1882, Hotelul Traian este considerat prima clădire din România realizată integral pe structură metalică, iar planurile tehnice îi sunt atribuite atelierului lui Gustave Eiffel din Paris.
Structura metalică a hotelului – grinzi, stâlpi, planșee – a fost realizată în Franța, numerotată și transportată la Iași, unde a fost asamblată ca un puzzle după metodele promovate de Eiffel. Chiar dacă nu există dovezi că inginerul francez ar fi fost personal prezent sau implicat direct în șantier, soluțiile constructive, modul de calcul al rezistenței și concepția modulară poartă amprenta clară a școlii sale inginerești. De asemenea, atelierele Eiffel din Paris au realizat planurile Podului Ungheni (1872), Podului feroviar Câmpina (inginerul român care s-a ocupat de lucrări a fost Elie Radu) și podurilor de pe linia Ploiești – Predeal (1879), conform informațiilor publicate de Asociația descendenților lui Gustave Eiffel (astăzi, există 70 de urmași în viață ai inginerului francez)
De altfel, inginerii români educați la Paris au preluat și aplicat principiile „sistemului Eiffel” în construcții metalice, poduri și hale industriale. Mai mult, firmele care au colaborat cu Eiffel au furnizat componente metalice pentru proiecte din Europa de Est.
„Protestul artiștilor”: cine a cerut oprirea construcției
Contestările Turnului Eiffel au apărut încă din faza de proiect și au fost unele dintre cele mai vehemente din istoria arhitecturii moderne. În 1887, un grup influent de artiști, scriitori și arhitecți parizieni a semnat celebra scrisoare „Protestation des artistes”, publicată în ziarul Le Temps, în care turnul era descris drept „o coloană monstruoasă de fier”, „o pată de neșters pe frumusețea Parisului” și „o insultă adusă gustului francez”.
Printre cei mai vocali critici s-au numărat Guy de Maupassant, Charles Garnier, arhitectul Operei din Paris, Alexandre Dumas-fiul și compozitorul Charles Gounod. Maupassant, celebru pentru ironia sa, obișnuia să spună că ia masa la restaurantul din Turn tocmai pentru că este „singurul loc din Paris de unde nu trebuia să-l vadă”. În ciuda opoziției, succesul Expoziției Universale din 1889 și fascinația publicului au transformat treptat turnul din „monstru” în simbol.
Un reportaj publicat în 1889 de revista Familia ne introduce în atmosfera fascinantă a epocii: „Expoziția Universală din Paris, deschisă la 6 mai, atrage zilnic zeci de mii de spectatori, care admiră numeroasele obiecte expuse. Vom prezenta cititorilor noștri, din când în când, punctele cele mai interesante, prin ilustrații fidele, pentru ca și aceia care nu pot merge la Paris să-și poată face o idee despre ele.
Unul dintre punctele cele mai interesante este Turnul Eiffel, ridicat la marginea expoziției, și construit în întregime din fier. Înălțimea sa este de 300 de metri, ceea ce înseamnă că este mai înalt decât orice alt turn din Europa.
În vârf se poate ajunge pe scări, dar și cu ajutorul unor ascensoare. Până sus sunt cinci stații de oprire, de unde se deschid priveliști impresionante. Până la prima galerie taxa este de 2 franci, până la a doua – 3 franci, iar până la a treia – 5 franci; duminica și în zilele de sărbătoare se plătește jumătate.
Se estimează că zilnic vor urca aproximativ 25.000 de persoane, astfel încât proprietarul nu numai că își va recupera cheltuielile, dar va obține și un profit considerabil, deoarece pe toate terasele se încasează chirii mari de la arendași.
La primul etaj se află un restaurant francez și unul rusesc, o cârciumă americană și o berărie. La al doilea etaj se găsesc un bufet, un birou al ziarului Figaro, unde apare numărul expozițional al publicației – scris, redactat, cules și tipărit chiar în interiorul turnului – precum și diverse prăvălii și un birou telefonic. În vârf, a fost instalat un observator astronomic.
Turnul Eiffel, de pe care se revarsă razele luminii electrice peste întreg Parisul, în culorile tricolorului francez, a fost recent martorul unui fenomen admirabil.
În timp ce furtuni violente se dezlănțuiau asupra orașului, lucrătorii și oaspeții aflați la restaurantul cel mai înalt mâncau și petreceau în deplină liniște, având deasupra lor cer senin, în timp ce dedesubt ploaia și grindina se succedau, însoțite de nenumărate tunete și fulgere. Astfel de fenomene pot fi observate, de obicei, doar pe cei mai înalți munți.”
Ironia istoriei este că această construcție temporară, gândită să fie demontată după 20 de ani, a devenit simbolul etern al Parisului. Eiffel nu a trăit să vadă transformarea completă a percepției publice, pentru că s-a stins din viață pe 27 decembrie 1923, la Paris, la vârsta de 91 de ani.
La moartea sa, presa franceză a vorbit despre dispariția „inginerului care a schimbat silueta Parisului”, iar omagiile au venit nu doar din mediile academice și tehnice, ci și din partea statului.
Funeraliile au avut loc într-un cadru discret, conform dorinței familiei, însă memoria lui Eiffel a fost onorată prin gesturi simbolice de mare forță.
Turnul Eiffel, odinioară contestat, devenise între timp un monument național unanim recunoscut, iar în ziua morții sale a fost evocat ca „cea mai durabilă semnătură a modernității franceze”.
