Ateneul Român nu este doar una dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureștiului, ci și una dintre puținele construcții monumentale din România ridicate printr-un efort colectiv fără precedent. În spatele cupolei impunătoare se află o poveste complicată, marcată de lipsa banilor, dispute publice, ambiții culturale și o campanie de donații care a mobilizat întreaga societate.
Ideea construirii acestui edificiu a apărut în anii 1860–1870, din partea Societății Ateneul Român, fondată oficial în 1865 de Constantin Esarcu, V. A. Urechia și Nicolae Kretzulescu, datorită unei donații ce fusese făcută prin testamentul din 9 aprilie 1870 al lui Scarlat Rosetti «pentru facerea într-această capitală a unei biblioteci publice». Scopul era ambițios: popularizarea artelor, organizarea de conferințe publice și crearea unui spațiu reprezentativ pentru viața culturală a României moderne.
Numele lui Constantin Esarcu, rar rostit astăzi, merită o schiță de portret. A fost o personalitate respectată în secolul al XIX-lea, un om foarte cultivat, energic și încăpățânat și, mai ales, obsedat de ideea că o națiune se poate ridica și prin cultură. Născut la București în 1836, format la Școala de la Sf. Sava și ulterior la Paris, unde și-a luat doctoratul în medicină cu o teză numită „Bătăile inimii”, Esarcu a revenit în țară în 1863 și a devenit profesor, aducând în lumea românească idei noi din știința europeană.
A intrat în politică, a fost numit ministru de Externe pentru scurt timp, apoi a primit misiunea de diplomat și a scotocit prin arhivele Romei și Veneției, publicând documente rare despre Ștefan cel Mare și Petru
Cercel. Datorită faptului că a donat Academiei peste 160 de acte, multe legate de Mihai Viteazul, a fost ales membru corespondent în 1884.
În paralel, s-a implicat în viața culturală de la București, devenind un mare organizator de instituții: Ateneul, Societatea Filarmonică, Societatea pentru Învățătura Poporului Român au fost proiectele în care și-a investit timpul, prestigiul și, după mărturiile contemporanilor, averea. Când Nicolae Krețulescu spunea că „fără el Ateneul ar fi fost de mult mort”, nu era o metaforă: Esarcu a fost motorul care a ținut vie ideea ridicării edificiului, a mobilizat donatorii și a înlăturat toate piedicile administative.
Inițial, Ateneul funcționa în săli închiriate, improprii pentru prestigiul pe care fondatorii îl aveau în vedere. După proclamarea Independenței, în 1877, ideea ridicării acestui edificiu monumental a devenit tot mai răspândită, pentru că toată lumea era de acord că România are nevoie de o clădire care să arate Europei că este o națiune modernă.
Locul ales: o fundație abandonată și multe controverse
Locul unde se află astăzi Ateneul nu a fost ales întâmplător. Terenul din Grădina Episcopiei, aproape de actuala Cale a Victoriei, fusese cumpărat în 1871 sau 1875 de Societatea Ecvestră Română de la familia Giani. Societatea începuse lucrările de construcţie pentru un manej, când a intervenit convenţia între ea şi Societatea Ateneului Român, căreia i-a vândut, la 21 iunie 1886, «locul precum şi materialul de cărămidă aflat în temeliile sale şi scândurile de împrejmuire a lui».
Această fundație circulară a influențat decisiv forma clădirii. Alegerea ei a stârnit însă controverse: presa vremii și unii politicieni au acuzat Societatea Ateneul Român că a acceptat un compromis arhitectural din rațiuni financiare. Alții au vorbit despre un „loc nepotrivit” pentru o clădire de importanță națională, prea aproape de zona comercială a orașului. În realitate, terenul a fost ales pentru că era disponibil și ieftin, iar fundația existentă reducea considerabil costurile.
„Dați un leu pentru Ateneu”: o campanie fără precedent
Pe 26 octombrie 1886, la ora 2 după amiaza, s-a pus piatra fundamentală a Palatului Ateneului, «cu mistria şi ciocanul» pe care Scarlat Rosetti le-a lăsat prin testamentul său, arătând că acestea «au servit la punerea pietrei fundamentale a casei oraşului de către domnul de bună memorie Alexandru Dimitrie Ghica Vodă şi de către mine ca preşedinte al municipalităţii oraşului, la 1842 septembrie 6».
Construcția trebuia să respecte proiectul arhitectului francez Albert Galleron, dar foarte curând a devenit clar că fondurile disponibile erau insuficiente. Statul român a contribuit cu sume modeste, iar bugetul a fost repede consumat.
„Cum, necum, ateneiștii au cumpărat fundația părăginită a manejului, l-au pus pe arhitectul Galleron să le facă un plan și au ridicat, de roșu, clădirea; apoi s-au oprit, împotmoliți în datorii.
Împrumutaseră bani cu dobânzi grele de la toți cămătarii orașului. Ca să nu rămână păgubași, înverșunații creditori s-au adresat tribunalului, obținând hotărârea de a se vinde la licitație publică Ateneul. Dar înainte ca portăreii să bată darabana în Piața Episcopiei, Parlamentul a votat o lege prin care statul a luat asupra sa întreaga obligație de plată, fără a da însă nici un leu pentru terminarea clădirii, socotind că și-a făcut pe deplin datoria.
După ce a zgâlțâit toate ușile oficiale și cele cu blazon și după ce toate i s-au închis în nas ca unui cerșetor obraznic, președintele Ateneului și-a făcut următoarea socoteală:
Construiesc doară pentru cei mulți și mărunți; сe-ar fi să le cer obolul? Și Esarcu i-a cerut, simplu și inspirat: „Dați un leu pentru Ateneu!”
Lozinca a zburat ca o săgeată cu vârf de foc, aprinzând inimile. Tombole, chete și loterii de tot felul se organizează în întreaga țară, dar mai ales în București. Nu e nuntă, onomastică ori petrecere întâmplătoare, nu e cârciumă, cramă ori grădină de vară unde lăutarii – după un cântec de inimă albastră – să nu zică și Cântecul Ateneului. „Am un leu și nu-l mai beu, că-l dau pentru Ateneu“. Așa s-a strâns, bănuț cu bănuț, din munca și inima largă a omului de rând, suma din care s-a durat magnificul palat bucureștean. E bine să o știe și generația de azi și cele de mâine că, dacă în vremea bunicilor s-a făurit această podoabă a orașului, ea s-a făcut cu talerul, așa cum se-ngropau odinioară nevoiașii la Ghencea și Pătrunjel…”, notează Alexandru Predescu în volumul „Dâmboviță, apă dulce…”
Celebra campanie publică „Dați un leu pentru Ateneu” a devenit una dintre primele mari astfel de strângeri de fonduri din istoria României moderne. Donatori din toate categoriile sociale – funcționari, profesori, elevi, comercianți, militari – au contribuit cu sume mici, simbolice, dar numărul lor a fost foarte numeros. Donația nu era doar un gest financiar, ci unul de apartenență națională. Presa a susținut inițiativa, iar refuzul de a contribui era privit ca lipsă de patriotism.
Pe lângă miile de donații mici, Ateneul a beneficiat și de sprijinul unor mari donatori. Regele Carol I a susținut discret proiectul, considerându-l esențial pentru prestigiul statului român. De asemenea, membri ai aristocrației și ai burgheziei înstărite au contribuit cu sume importante.
Constantin Esarcu a fost, de asemenea, un donator major, implicându-se personal în obținerea de fonduri și în negocierile cu autoritățile. Tot el a pledat pentru menținerea caracterului public al clădirii, respingând ideea ca Ateneul să devină un spațiu destinat elitelor, inaccesibil publicului larg.
Controversele epocii: lux sau necesitate?
Nu toată lumea a privit însă ridicarea Ateneului cu entuziasm. În Parlament și în presă au existat voci care au criticat proiectul ca fiind un lux inutil într-o perioadă în care țara se confrunta cu mari probleme sociale: analfabetism, sărăcie, infrastructură precară.
Ziarul „Românul” a salutat inițiativa ca pe un act de maturitate națională, notând într-un articol din 1888 că Ateneul este „o dovadă vie că România nu mai este o provincie culturală, ci o țară care își clădește instituțiile spiritului”.
În schimb, „Timpul”, publicație cunoscută pentru tonul critic și pentru apropierea de cercurile conservatoare, avertiza asupra costurilor excesive. Un editorial din acea perioadă remarca acid: „Ne grăbim să zidim palate pentru muzică, în timp ce școlile satelor se dărâmă sub ochii noștri. Nu cumva Ateneul va deveni un monument al vanității urbane?”
„Universul” scria în 1889: „Indiferent de părerile asupra oportunității construcției, entuziasmul publicului este un fapt rar. De mult nu s-a mai văzut la noi o asemenea solidaritate în jurul unei idei culturale.”
Fresca Ateneului Român, realizată între 1933 și 1938 de Costin Petrescu, a fost sinteza vizuală a unei idei vechi de peste o jumătate de secol: aceea a Ateneului ca „academie liberă” și templu al conștiinței naționale. Concepută în spiritul care a stat la originea instituției, fresca a transpus în imagini ceea ce fondatorii – de la V. A. Ureche și Constantin Esarcu până la Hasdeu și Alexandru Odobescu – au visat la sfârșitul secolului al XIX-lea: continuitatea românilor, de la epoca preistorică până la constituirea statului modern.
Viziunea i-a aparținut lui Alexandru Odobescu, care, încă din 1888, își imagina, într-o conferință ținută în noul local al Ateneului, o „frescă în cuvinte” desfășurată ca un semicerc epic, pornind de la viața primelor triburi, trecând prin provincia Dacia, năvălirile barbare, descălecările, voievozii, marile figuri medievale și culminând cu Mihai Viteazul și România modernă.
Costin Petrescu a transformat această viziune într-un vast tablou istoric de peste 70 de metri lungime, în care succesiunea scenelor sugerează nu doar dramatismul istoriei, ci și ideea de continuitate și statornicie.
Clădirea a devenit rapid un simbol al Bucureștiului și al României moderne, iar faptul că a fost ridicat printr-un efort colectiv i-a conferit o valoare simbolică unică: Ateneul nu aparținea unui rege, unui guvern, unui partid sau unei elite, ci publicului care l-a finanțat.
