Puține reforme din timpul lui Alexandru Ioan Cuza au intrat atât de adânc în memoria colectivă precum celebra „Oca a lui Cuza”. Dincolo de actele oficiale care au introdus sistemul metric modern în Principatele Române, tradiția orală a păstrat imaginea unui domnitor care cutreiera târgurile deghizat, verificând dacă negustorii vând cu măsura dreaptă și pedepsindu-i pe cei care înșelau poporul.
Orașul Galați, în perioada în care era pârcălab Alexandru Ioan Cuza, era vestit pentru precupeții lipsiți de onestitate. Comercianții, considerându-se la adăpost de rigorile autorităților, vindeau deseori cu lipsă la cântar. Din acest motiv, Alexandru Ioan Cuza a introdus ca măsură legală „ocaua”, denumită mai târziu „Ocaua lui Cuza”. O oca măsura un litru și jumătate la băuturi și un kilogram și jumătate la celelalte mărfuri. De această decizie s-a bucurat atât poporul, cât și marinarii care debarcau în port, mai ales pentru că s-a extins în întreg județul Covurlui. Negustorii nu erau însă deloc mulțumiți și unii dintre ei continuau să vândă cu vechea măsură, numită „ocaua mică”.
Printre cei din urmă se număra și vestitul cârciumar Ion Soare, care își avea cârciuma la una dintre barierele orașului, pe locul unde se afla fosta stradă Tecuci, iar pe vremea lui Cuza – strada Morilor. În cârciuma lui Ion Soare, vameșii și paznicii barierei își instalaseră chiar cancelaria atunci când ploua sau era iarnă.
Povestea spune că Alexandru Ioan Cuza a aflat că Ion Soare vindea cu ocaua mică și l-a surprins asupra faptului. Drept pedeapsă, l-a legat și i-a atârnat de gât toate cănile cu care înșela la măsură, plimbându-l prin oraș și obligându-l să strige cu glas tare:
– Cine face ca mine, ca mine să pățească!
Era cea mai rușinoasă pedeapsă ce se putea aplica unui negustor bogat. Ion Soare ar fi fost gata să plătească o amendă oricât de mare numai pentru a scăpa de rușine, însă Cuza a rămas neînduplecat. Mai târziu, pentru a-și spăla păcatele, Soare a clădit din banii săi biserica „Sfinții Împărați”, unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din Galați. Un ginere al negustorului a devenit general în armata română, iar un nepot, Virgil Soare, s-a remarcat ca avocat în baroul Covurlui.
Dumitru Almaș a inclus în volumul „Povestiri istorice” a variantă a legendei:
„Pe atunci nu se măsura cu metrul, cu kilogramul ori cu litrul, ci cu cotul, cu șchioapa, cu pasul ori cu ocaua. Dar neguțătorii cei mari și abuzivi foloseau măsuri mai mari când cumpărau și mai mici când vindeau marfa. Printre cele dintâi legi iscălite de Cuza se numără și cea privitoare la stabilirea și unificarea unităților de măsură. Bucuroși, oamenii au numit noua unitate de măsură „ocaua lui Cuza“ .
Dar reforma asta nu convenea multor negustori care se îmbogățeau prin înșelăciune. Se făceau că nu știau…
– Nu cunosc nicio lege cu ocaua lui Cuza, strigau când clienții cereau să le măsoare drept, cu măsurile cele noi și nu cu ocaua mică. A aflat Cuza-vodă că asemenea călcare a legii săvârșeau și neguțătorii din Galați. Ca să-i prindă cu „ocaua mică“ , s-a îmbrăcat în straie țărănești, a luat o putină cu lapte acru de la o femeie și a vândut-o unui neguțător. De la același negustor a cumpărat, tot atunci, un butoi de braga. A băgat de seamă Cuza cu ce măsură i-a măsurat neguțătorul marfa: laptele acru cu ocaua mare și braga cu ocaua mică.
– Negustorule, i-a zis Cuza, matale ești cam tâlhar. Folosești măsurile care-ți convin și înșeli norodul.
Negustorul, ațos și mânios, o ținea pe-a lui:
– Am măsurat drept! Și dacă mă mai faci tâlhar, îți dau cu ocaua asta în cap.
S-a adunat lume multă în fața prăvăliei.
– Uite, negustorule, dacă ai măsurat drept, cu ocaua cea nouă, ai de la mine un galben; iar dacă nu, bei aici, în fața oamenilor, tot laptele acru și braga cât întrece, oricât n-ajunge.
N-a avut încotro negustorul, a măsurat iar laptele acru cu ocaua mare și a găsit, ca și înainte, șapte ocale. A spălat ocaua și a măsurat și braga. Au ieșit cu două ocale mai puțin.
– Ei, neguțătorule! Bei două ocale de lapte acru și două de bragă!
Lumea a râs. Negustorul s-a înfuriat și s-a speriat:
– Dar cine ești tu, țărănoiule, să-mi poruncești mie? Sunt negustor cu vază!
– Și eu sunt Cuza-vodă!
A dezbrăcat minteanul țărănesc și-a apărut, spre uimirea și bucuria celor de față, în mundir cu fireturi de aur. Negustorul a încremenit
– Beau, beau și laptele acru, și braga… s-a milogit el, când și-a dat seama ce se întâmplase.
– Nu, s-a împotrivit Cuza vodă. S-ar putea să te îmbolnăvești și să mori ca un netrebnic.
– Sărut mâna, doamne, că mă ierți. Ești cel mai bun om.
– Nu te pripi cu lingușirile! Slujitori, legați-i cele două ocale de gât și plimbați-l de trei ori prin oraș, pe străzile de seamă. Să arate ocaua mică și să strige: „Cu asta, nu!“. Să arate ocaua mare și să strige „Cu asta, da!“
Așa, după porunca lui Vodă Cuza, o zi întreagă negustorul a răzbătut în sus și-n jos orașul, însoțit de doi slujitori și strigând: „Cu asta, nu!“, „Cu asta, da!“…
***
O altă povestire s-a păstrat din vremea în care Cuza devenise domn al Principatelor Unite. Bătrânii din zona Colentina povesteau că venea adesea deghizat la zalhana (abatorul de oi și berbeci), unde se prepara pastramă, însoțit de alți trei boieri îmbrăcați asemenea bonjuriștilor. Au intrat în cârciuma cea mai renumită din apropiere și au comandat pastramă și măruntaie la grătar. După ce li s-au adus bucatele, au cerut nenumărate ocale de vin și au chemat lăutarii să le cânte balade haiducești, romanțe și cântece populare, plătindu-i cu galbeni.
Lăutarii au început să cânte:
Să trăiască Cuza, care-a făcut ocaua mare,
Petrecând și mojicimea alături cu boierimea.
Băutura cu ocaua e mai mare ca daraua,
Și crâșmarul mare hoț dă acum din colț în colț.
Pescarul și cu băcanul, brutarul și măcelarul,
Toți se prăpădesc de frică dacă-s prinși cu ocaua mică.
Sfanțul e azi cât o roată și-l câștigă lumea toată.
Cuza-al nostru să domnească peste țara românească,
Încă cincizeci ierni și-o vară, căci avem acum o Țară.
Se spune că lăutarii au primit câte un galben bacșiș, dar boierul cu cioc a spart toate oalele din cârciumă, pe motiv că nu aveau măsura unei ocale mari, apoi l-a întrebat pe cârciumar:
– Cu ce să te pedepsesc? Cu o amendă de două sute de sfanți sau să te port legat prin toată comuna?
Cârciumarul, neștiind cine este boierul cu cioc, a răspuns:
– Dar n-oi fi Vodă ca să ai puterea să mă pedepsești așa, după ce mi-ai spart toate oalele!
Atunci a intrat un ofițer de roșiori cu doi soldați, care l-au salutat militărește:
– Măria Voastră, caleașca așteaptă afară!
Cârciumarul s-a îngălbenit la față și a șoptit:
– Iartă-mă, Măria Ta!
Boierul cu cioc era Alexandru Ioan Cuza, iar însoțitorii săi erau Vasile Alecsandri, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu. Cuza l-a iertat pe cârciumar, dar i-a impus ca, la fiecare praznic al unui sărac din comună, să ofere gratuit câte zece ocale de vin.
Petre Danilescu, în volumul „Alexandru Ioan Cuza în tradiția populară. Povești și anecdote” (Craiova, 1909), relata o altă istorioară: „Mult îi plăcea lui Cuza să supere pe cârciumari. Cum se plimba el prin Iași odată, îmbrăcat în haine de fecior boieresc, numaidecât intră într-o cârciumă. Se așeză la o masă și ceru o oca de vin, măsurată cu ocaua lui Cuza. Cârciumăreasa, care nu cunoștea că ăsta era Domnitorul, se supără foc, căci ocaua lui Cuza era prea mare și sărăcea pe cârciumar. Cuza mai ceru o dată, ea însă se făcu că nici nu aude. Dar Cuza își vedea de treabă și cerea vin cu ocaua lui.
Femeia, fiind prea mult scoasă din fire, își pierdu răbdarea și numaidecât chemă un comisar care trecea pe stradă. Dar și comisarul, ca orice slujbaș, nu voi s-o ajute fără nicio plată. Cârciumăreasa însă, nu se lăsă mai prejos și, dând cinci sfanți comisarului, își puseră amîndoi puterile și scoaseră afară din cârciumă pe omul buclucaș care striga cât putea după ocaua cea nouă a lui Cuza.
A doua zi, Domnitorul chemă la palat pe toți comisarii orașului și le ceru să raporteze fiecare despre toate cele găsite rău în oraș. Prea puțini însă arătară câteva arestări de oameni beți, furturi ușoare și alt nimic. Când i se înfățișă comisarul ce-l dăduse afară din cârciumă, acesta nu arătă nimic. Domnitorul, ocolind pe departe vorba cu ocaua lui Cuza, nu putu face pe comisar să spună adevărul. Răspundea scurt, nu știu, n-am văzut. Atunci Cuza îl rugă să mai aștepte puțin și, intrând într-un iatac alături, veni repede îmbrăcat în hainele din ziua trecută. Comisarul recunoscu pe logofătul din cârciumă. Rămase lemn și, după ce se deșteptă, rugă pe Domnitor să-l ierte. Domnitorul, bun ca și cu cei buni, iertă pe comisarul necinstit, însă nu-l lăsă să plece până ce nu-i făgădui că va da înapoi cele cinci sfănțoaice ce i le dăduse cârciumăreasa. Cuza știa păcatele tuturora…”
Pe 15 septembrie 1864, pe baza decretului-lege nr. 1181 emis de Alexandru Ioan Cuza, s-a stabilit că „sistemul metric de greutăți și măsuri se adoptă și măsurile întrebuințate până acum se desființează în toată întinderea României”.
Actul normativ includea tabele de conversie între vechile măsuri și cele noi (în ambele sensuri) și prevedea ca forma și materialele din care urmau să fie realizate noile instrumente de măsură să fie stabilite de ministerele de interne, agricultură și lucrări publice. Principalele unități folosite în 1864 și adaptate sistemului metric au fost stânjenul (pentru lungime), pogonul muntean / falcea moldovenească (pentru suprafață), ocaua de capacitate și ocaua de greutate.
Ulterior, prin decretul din 8 ianuarie 1866, s-a dispus ca toate instrumentele de măsură să poarte, pe partea superioară, numele respectivelor unități. Cele destinate măsurării lungimii, realizate din metal sau lemn (asemănătoare stânjenului), trebuiau să aibă marcajele (cm, dm) inscripționate pe ele.
Instrumentele pentru măsurarea capacității erau cilindrice, din metal sau lemn de stejar pentru materii uscate și din alamă sau fier pentru lichide, și aveau înălțimea egală cu diametrul. Făceau excepție măsurile pentru lichide de la 2 litri în jos, confecționate din cositor, la care înălțimea era egală cu dublul diametrului. Realizarea de măsuri din cositor era permisă numai pentru lapte, ulei, untdelemn și gaz, în intervalul dintre 2 litri și centilitru.
În privința greutăților, acestea urmau să fie confecționate din fier sau alamă. Greutățile din fier, prevăzute în partea superioară cu belciuge circulare (folosite drept mâner), aveau forma unei piramide trunchiate. Cele cuprinse între 50 g și 10 kg aveau baza hexagonală, iar cele de 20 și 50 kg aveau forma unui paralelogram.
Alama era rezervată greutăților mai mici, între 20 kg și 1 g, erau cilindrice, cu înălțimea egală cu diametrul (cu excepția greutăților de 1 și 2 g, la care diametrul era mai mare decât înălțimea) și aveau în vârf un buton a cărui înălțime reprezenta jumătate din diametrul cilindrului.
De la jumătate de gram până la un miligram, greutățile erau realizate sub formă de foi pătrate de alamă. În plus, greutățile de alamă mai mici de un kilogram puteau avea și forma unor pahare conice ce se introduceau unul în altul și erau păstrate într-o cutie. Ca instrumente de cântărire erau prevăzute balanțele cu brațe egale și balanțele cu basculă.
