HomeVizionariiPictori și sculptoriPablo Picasso, o viață fabuloasă, marcată de controverse

Pablo Picasso, o viață fabuloasă, marcată de controverse

DS TW

Pablo Picasso s-a născut pe 25 octombrie 1881, în orașul Málaga, Andaluzia, în sudul Spaniei, fiind primul copil al lui Don José Ruiz y Blasco și al Maríei Picasso y López. Tatăl său era profesor de artă la Școala de Meserii și curator al unui muzeu local, iar Pablo a fost pasionat de pictură de la o vârstă fragedă și, potrivit mamei sale, primele lui cuvinte au fost “piz,  piz”, o prescurtare a cuvântului lápiz, “creion” în spaniolă. La vârsta de șapte ani, copilul a primit primele lecții de la tatăl său, apoi familia s-a mutat la A Coruña în 1891, unde Don Jose a devenit profesor la Școala de Arte Frumoase și, când băiatul a împlinit vârsta de treisprezece ani, văzând că îl depășește în măiestrie, părintele său a jurat să renunțe la pictură.

 

În 1895, Conchita, fetița de doar șapte ani a familiei, a murit de difterie, iar după dispariția ei, părinții s-au mutat la Barcelona, unde Ruiz a ocupat un post la Școala de Arte Frumoase. Pablo a dat examen de admitere pentru o clasă avansată și a fost admis ca student la doar 13 ani.

Mai târziu tatăl și unchiul lui Picasso au decis să-l trimită pe tânărul artist la Real Academia de Bellas de San Fernando din Madrid, cea mai importantă școală de artă din țară, unde a devenit student la vârsta de 16 ani, dar lui Pablo nu i-a plăcut instruirea formală și a încetat să participe la cursuri la scurt timp după înscriere.

A făcut prima sa călătorie la Paris în 1900 și aici l-a întâlnit pe jurnalistul și poetul Max Jacob, care i-a devenit prieten și l-a ajutat să învețe limba franceză. Curând cei doi au împărțit un apartament, trăind o perioadă în sărăcie extremă. O mare parte din lucrările de început ale artistului a fost arse pentru a face căldură în camera mică în care locuia, iar în primele cinci luni ale anului 1901, Pablo a plecat la Madrid, unde, împreună cu prietenul său anarhist Francisco de Asís Soler, a fondat revista Arte  Joven, apoi a revenit în Franța.

Fernande Olivier

În această perioadă pictorul a întâlnit-o pe Fernande Olivier, o artistă boemă care i-a devenit iubită. Până în 1905, Picasso a devenit favoritul colecționarilor de artă americani Leo și Gertrude Stein. Picasso a pictat atât portrete ale lui Gertrude Stein, cât și ale nepotului ei, Allan Stein, iar femeia a devenit principala lui finanțatoare, achiziționându-i lucrările și expunându-le în casa sa din Paris. În 1905, la o petrecere dată de doamna Stein, pictorul l-a întâlnit pe Henri Matisse, care urma să-i devină prieten și rival pe viață. Familia Stein i-a făcut cunoștință și cu surorile Claribel și Etta Cone, două americance colecționare artă care au început să achiziționeze picturile lui Picasso și ale lui Matisse.

În 1907, Picasso s-a alăturat unei galerii de artă care fusese deschisă recent la Paris de Daniel-Henry Kahnweiler, un istoric de artă și colecționar german care a devenit unul dintre cei mai cunoscuți dealeri francezi de artă ai secolului XX.

Artistul își petrecea timpul cu prietenii săi celebri, scriitorul André Breton, poetul Guillaume Apollinaire și scriitorul Alfred Jarry în cartierele Montmartre și Montparnasse. În 1911, Pablo a fost arestat și interogat în legătură cu furtul Monei Lisa de la Luvru de care a fost acuzat inițial Apollinaire. Speriat de o condamnare care ar fi putut duce la deportarea sa în Spania, Picasso a negat că l-ar fi întâlnit vreodată pe Apollinaire, dar mai târziu suspiciunile legate de implicarea lor în dispariția tabloului au fost clasate.

Eva Gouel

După ce a dobândit faimă și avere, Picasso a părăsit-o pe Fernande Olivier pentru Marcelle Humbert (Eva Gouel), iar în 1915, când aceasta a murit la doar 30 de ani din cauza unei boli incurabile, a fost devastat de durere.

La izbucnirea Primului Război Mondial, în august 1914, Picasso locuia în Avignon. Prietenii lui au fost mobilizați, Apollinaire s-a alăturat și el artileriei franceze, dar Picasso a rămas acasă și a putut continua să lucreze neîntrerupt, spre deosebire de camarazii săi francezi. După pierderea iubitei, Picasso a avut o aventură cu Gaby  Lespinasse, care i-a devenit muză pentru o scurtă perioadă de timp.

Spre sfârșitul Primului Război Mondial, artistul a lucrat cu Serghei Diaghilev pentru compania acestuia, Ballets Russes, printre prietenii din această perioadă numărându-se Jean Cocteau, Jean Hugo și Juan Gris.

În vara anului 1918, Pablo s-a căsătorit cu Olga  Khokhlova, balerină din trupa lui Diaghilev, și cuplul și-a petrecut luna de miere lângă Biarritz, în vila Eugeniei Errázurz, o patroană de artă din Chile. La scurt timp, artitul, în căutare de finanțare, a început o relația contractuală exclusivă cu dealerul de artă franco-evreu Paul Rosenberg, care a închiriat pentru cuplu un apartament în Paris pe cheltuiala sa. Acesta a fost începutul unei prietenii profunde, asemănătoare unei relații frățești, care a durat până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Khokhlova l-a introdus pe Picasso în înalta societate, mergând împreună la petrecerile exclusiviste ale aristocrației pariziene din anii 1920. Cei doi au avut un fiu, Paulo Picasso, care a devenit mai târziu șoferul tatălui său. Insistența Olgăi  privind o viață discretă s-a ciocnit cu tendințele boeme ale lui Picasso, iar cei doi au trăit într-o stare de conflict continuu. În 1927, artistul a cunoscut-o pe Marie-Thérèse Walter, o tânără în vârstă de 17 ani, și a început o aventură secretă cu ea. Căsătoria lui Picasso cu Olga Khokhlova  s-a încheiat cu o separare, nu cu un divorț, deoarece legea franceză impunea o împărțire egală a proprietății în caz de divorț, iar Picasso nu a vrut ca  soția sa să obțină jumătate din averea lui. Cei doi au rămas căsătoriți legal până la moartea Olgăi, în 1955.

Artistul a avut o aventură de lungă durată cu Marie-Thérèse Walter, cei doi având împreună o fiică, Maya, iar femeia, care a trăit în  speranța zadarnică că Pablo o va lua de soție, s-a spânzurat la patru ani după moartea lui.

Marie-Thérèse Walter

Marie-Thérèse Walter

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Picasso a rămas la Paris în timpul ocupației germane a orașului. Cum stilul său artistic nu se potrivea cu idealul nazist de artă, nu a expus în această perioadă și a fost adesea hărțuit de Gestapo. În timpul unei percheziții în apartamentul său, un ofițer a văzut o fotografie a picturii Guernica și l-a întrebat: “Tu ai făcut asta?”. “Nu”, a răspuns artistul, iar ofițerul german l-a contrazis “Tu ai făcut-o!”

Françoise Gilot

În 1944, după eliberarea Parisului, Picasso, ajuns la vârsta de 63 de ani, a început o relație romantică cu o tânără studentă pe nume Françoise Gilot, care era cu 40 de ani mai tânără decât el, părăsindu-și amanta din acel moment, pe fotografa Dora Maar. Picasso și Françoise Gilot s-au mutat împreună și au avut doi copii: Claude Picasso, născut în 1947, și Paloma Picasso, născută în 1949. În cartea ei din 1964, “Viața cu Picasso”, Gilot descrie tratamentul abuziv și nenumăratele infidelități care au determinat-o să-l părăsească pe artist în cele din urmă, luându-și copiii cu ea.

Jacqueline Roque

Picasso a avut însă aventuri cu femei și mai tinere decât Françoise Gilot. În 1951 a avut o relație de șase săptămâni cu Geneviève Laporte, care era cu patru ani mai mică decât Françoise, apoi, în 1953, a întâlnit-o pe Jacqueline Roque, care era cu 46 de ani mai tânără decât el. Când au devenit iubiți, ea avea 26 de ani, el avea 72, iar din 1961 a devenit a doua lui soție, cei doi rămânând împreună pentru tot restul vieții lui Picasso.

Jacqueline Roque

Căsătoria cu Jacqueline a fost, de fapt, un mijloc de a se răzbuna pe Françoise. Încurajată de el,  Gilot divorțase de soțul ei de atunci, Luc Simon, cu gândul de a se căsători cu el pentru a le asigura copiilor dreptul de a deveni moștenitori legitimi, dar pictorul se căsătorise deja în secret cu Jacqueline, iar copiii lor, Claude și Paloma, nu l-au putut ierta niciodată pentru acest lucru.

Pablo Picasso a murit pe 8 aprilie 1973, la vârsta de 91 de ani, în Mougins, în Franța, din cauza unui edem pulmonar și a insuficienței cardiace de care suferea de mai mult timp, după ce cu o seară înainte petrecuse la cină împreună cu soția și prietenii lor.

„Moartea meşterului Picasso a fost provocată de un stop cardiac, în timp ce se pregătea să se scoale“, a relatat un membru al personalului reşedinţei sale, „Notre Dame de Vie“, aflată în Mougins, în apropiere de Nisa. „Ieri încă l-am văzut făcindu-şi obişnuita plimbare în parc. Îi adusesem, seara, nişte anemone şi pansele, pe care le iubea în mod deosebit“, continuă mărturia. Sâmbătă seara, pictorul avusese oaspeţi. „Meşterul Picasso s-a culcat târziu, precum îi era obiceiul, luând cu sine creioanele sale de desen. Adesea el se trezea, dimineaţa, în mijlocul schiţelor realizate în ajun, împrăştiate pe patul său“.

„Notre Dame de Vie, unde Picasso a locuit împreună cu soţia sa, Jacqueline, este o impunătoare construcţie albă, simplă, dar trainică. Ea adăposteşte, la parter, sculpturi şi ceramică, făurite de dalta unora dintre cei mai iluştri meşteri. Pictura îşi găsise sălaş la etajul întâi, într-o „genială învălmăşeală“. Există aici o uşă mascată, a cărei unică cheie Picasso o purta tot timpul la el, şi care dă într-o încăpere unde nu puteau pătrunde nici cei mai intimi prieteni ai marelui pictor. În această încăpere, Picasso pusese la adăpost opere ale lui (mai cu seamă datând din perioade timpurii), precum şi cele ale unor artişti, prieteni dispăruţi, ca Matisse, Dufy, Cocteau. Veritabilul refugiu al lui Picasso îl constituia, însă, atelierul său, inundat de soare, situat, de asemenea, la etajul întâi. Aici se află, claie peste grămadă, pe jos sau atârnând pe pereţi, pânze de toate dimensiunile”, au relatat ziarele franceze.

„Am trăit în preajma lui Picasso, a pobestit Henri Diacono agenţiei France Presse, tot timpul iernii. Marele artist cultiva ceea ce, în opinia sa era esenţial: «Iubirea, mai presus de orice iubirea, munca, prietenia şi modestia». Munca a fost o componentă spectaculoasă a nesecatei sale vitalităţi creatoare“.

Numărul lucrărilor lui Picasso este evaluat la peste 13.000 de tablouri şi desene, 100.000 de stampe, 34.000 de ilustraţii de carte, 300 de sculpturi şi ceramică.

„Meşter necontestat al culorii şi al conturului — scria L’Humanité — mare enciclopedist al luminii şi al formelor, el era deopotrivă, în aceeaşi măsură ca un Einstein sau un Freud, unul din acele spirite care, determinînd mutaţii în sfera lor, antrenează întregul univers în vârtejul mutaţiilor… Noi îi datorăm faptul de a cunoaşte mai bine că această lume este una a schimbării, a multiplicităţii, a diversităţii“.

„Vorbind despre Picasso — remarca Le Figaro — nu numai că putem pronunţa cuvintul de geniu, dar putem fi, deopotrivă, încredinţaţi că el este unul dintre cei mai mari, care, de secole încoace, au domnit asupra artei. Începând cu el, nu numai pictura, dar întregul aspect vizual al lumii noastre a fost transfigurat“, iar ziarul britanic The Times scria: „Picasso a fost artistul care lupta și pe care îl vedem luptând împotriva trecutului. Generoasa lui luptă împotriva atitudinilor perimate îi iluminează marile picturi“.

Pictorul a fost înmormântat la Château de Vauvenargues, lângă Aix-en-Provence, una dintre multele sale proprietăți. Jacqueline i-a împiedicat pe copiii lui, Claude și Paloma, să participe la înmormântare. Deprimată și părăsită de toți apropiații după moartea pictorului, femeia s-a sinucis în 1986, la vârsta de 59 de ani.

După moartea lui Pablo Picasso, un tribunal francez a decis că moștenitorii averii sale sunt soția sa, Jacqueline, copiii și nepoții săi: Paolo, Claude, Paloma, Maya, Bernard și Marina Picasso.

Opera cea mai cunoscută a pictorului este reprezentarea bombardamentului german de la Guernica din timpul Războiului Civil Spaniol. Rugat să-i explice simbolismul, Picasso a spus: “Nu pictorul trebuie să definească simbolurile. Cel care se uită la tablou trebuie să interpreteze simbolurile așa cum le înțelege”. Guernica a fost expusă în iulie 1937 la Pavilionul Spaniol de la Expoziția Internațională de la Paris și apoi a devenit piesa centrală a unei expoziții itinerante de 118 lucrări de Picasso, Matisse, Braque și Henri Laurens care au făcut turul Scandinaviei și Angliei.

După victoria lui Francisco Franco în Spania, tabloul a fost trimis în Statele Unite și până în 1981 a rămas la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York, pentru că dorința lui Picasso a fost ca pictura să nu ajungă în Spania până când libertatea și democrația nu vor fi restabilite în țară.

În 1944, Picasso s-a alăturat Partidului Comunist Francez, a participat la Congresul Mondial al Intelectualilor pentru Apărarea Păcii din Polonia, iar în 1950 a primit Premiul Stalin pentru Pace din partea guvernului sovietic. Dealerul său de artă, socialistul D-H. Kahnweiler, a numit însă comunismul lui Picasso mai degrabă sentimental decât politic, spunând: “El nu a citit niciodată vreun rând din Karl Marx sau din Engels, desigur”. Conform jurnalelor lui Jean Cocteau, Picasso i-ar fi spus odată cu referire la comuniști: “M-am alăturat unei familii și, ca toate familiile, comunismul este plin de rahat”.

 

DS TW
Latest comments

leave a comment