Dramele și iubirile lui Camil Petrescu

S-a născut pe 9 aprilie 1894 la București, dar despre copilăria lui nu există prea multe informații, pentru că scriitorul a refuzat să vorbească despre evenimentele triste din primii ani ai vieții. Foștii colegi de școală au povestit mai târziu că le spusese că nu și-a cunoscut părinții, știa doar că tatăl său fusese ofițer superior, ajuns comandant cu grad de general de artilerie al unei divizii din Oltenia în anii ‘20. Mama lui Camil se numea Ana Cheler, nume care a fost înscris în certificatul de naștere înregistrat la Spitalul Filantropia, maternitate care avea la acel vreme o secțiune pentru femeile care aduceau pe lume copii din flori.

Ana Cheler a murit înainte ca băiatul să împlinească trei ani, apoi un unchi prin alianță l-a luat pentru a-l crește undeva în mahalaua Făinari, dar, din cauza unor neînțelegeri, băiatul a ajuns în grija fostei doici, fiind îngrijit de această femeie, care făcea parte din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu din mahalaua Moșilor.

După absolvirea gimnaziului, și-a continuat studiile la Colegiul „Sfântul Sava” din București, a obținut rezultate bune la învățătură și a primit o bursă ca intern, iar din 1913 s-a înscris la cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitate.

În anul 1916, la intrarea României în Primul Război Mondial, a fost mobilizat și a fost trimis pe front, fiind rănit încă din primele zile ale luptelor. După o perioadă de refacere într-un spital militar, a ajuns din nou în prima linie, a fost luat prizonier și în timpul unui bombardament german și-a pierdut parțial auzul, infirmitate care i-a marcat întreaga viață. În 1918, Camil Petrescu a fost eliberat din lagărul german și a revenit la București, începând să participe la întâlnirile Cenaclului Sburătorul al lui Eugen Lovinescu și să publice primele poezii.

După mai bine de zece ani, în 1929, pe când se afla cu scriitorul Mihail Sebastian la proaspăt inauguratul Ștrand Kiseleff, Camil Petrescu a întâlnit-o pe tânăra Cella Serghi. După acest episod, viitoarea scriitoare a intrat la Facultatea de Drept şi s-a căsătorit cu un inginer, dar un an mai târziu l-a reîntâlnit pe Camil Petrescu tot la ştrand, de această dată la Bazinul Lido. S-a îndrăgostit de el și spera că sentimentele îi vor fi împărtășite, dar scriitorul nu a privit-o niciodată ca pe o iubită sau viitoare soţie, ci doar ca pe o simplă prietenă.

Camil Petrescu a colaborat la zeci de gazete, a condus – ca director – mai multe reviste şi chiar a editat el însuşi, cu sacrificii mari, ziare. În 1935, a încercat să scoată un cotidian, pe care l-a botezat Raza, dar nu a primit autorizaţie de tipărire. Pasiunea pentru gazetărie a mers până acolo încât a editat două numere ale unei publicaţii cu titlul Foot-ball naţional şi, apoi, şapte numere sub titlul Foot-ball, în 1933. Ca director al acestor publicaţii, semna cu pseudonimul N. Grămătic, pe care îl folosise încă din 1919, când făcuse gazetărie la Timişoara, în publicaţiile „Banatul românesc”, „Limba română” şi „Ţara”.

Maeştrii săi au fost doi profesori recunoscuţi: N.D. Cocea – un nume pomenit astăzi din ce în ce mai puţin – şi Tudor Arghezi. Mai târziu, drumurile lui jurnalistice aveau să se intersecteze cu acelea ale lui Liviu Rebreanu. Autorul „Patului lui Procust” credea că un mare scriitor este, neapărat, un mare ziarist şi că „cea mai bună literatură este o formă superioară a reportajului”.

 

Târziu, în aprilie 1947, Camil Petrescu, care împlinise deja 53 de ani, s-a căsătorit cu actrița Eugenia Marian, care avea 24 de ani în acel moment, iar dupa câteva luni a venit pe lume primul copil al cuplului, Camil Aurelian. După trei ani, în 1950, s-a născut cel de-al doilea fiu, Octavian.

Mariajul nu a rezistat si cei doi au divorțat în 1953, dar au continut să trăiască în aceeași casă până la moartea scriitorului, pe 14 mai 1957. În anii ’70, cei doi băieți și mama lor au emigrat în America.

Cella Serghi își amintea la câțiva ani după moartea lui Camil Petrescu despre două episoade petrecute în anii ’30:

„Despre război şi despre căsnicie nu se poate scrie adevărul întreg“, spunea Camil. „Despre război înţeleg, dar despre căsnicie, ce ştii? N-ai fost însurat. Camil nu mi-a răspuns. Auzea prost. Când nu voia, nu auzea deloc. În camera lui sărăcăcioasă, din imobilul vechi, unde la etajul doi locuia criticul E. Lovinescu, avea atârnat cu un şnur gros pe zidul din faţa patului capul de gips al unei fete cu cel mai suav, mai dulce surâs pe care-l văzusem vreodată.

Celebra mască L’Inconnue de la Seine, mi-a spus Camil. Avea 16 ani şi s-a aruncat în Sena. S-a sinucis. Cei care au scos-o moartă au fost uimiţi de surâsul ei liniştit, fericit. Nici un regret. I s-a scos masca pentru ca să i se imortalizeze surâsul… Peste tot unde s-a mutat Camil, am regăsit-o…

Şi totuşi n-am făcut o legătură, n-am bănuit că în viaţa lui a existat o femeie care s-a înecat. Pe vremea aceea ne vedeam zilnic. La masă, la prânz, seara, la meciurile de hokey, la gale de box, la filme, la teatru. Comentam spectacole, cărţi. Camil refăcea mereu „Ultima noapte“ şi-mi cerea amănunte de modă feminină, adăuga pagini, capitole întregi. Romanul — aşteptat cu o chinuitoare nerăbdare — m-a dezamăgit, într-o măsură. Îmi dădeam seama că e un moment de răscruce în literatura noastră, că deschide un drum nou şi, totuşi, aveam un sentiment de nesatisfacţie.

Eroina e prea vulgară, autorul trădează un spirit de revanşă, o pledoarie pro domo. Modelul bănuiam că e o actriţă bine cunoscută în Bucureşti, o femeie încântătoare, din pricina căreia suferise cumplit.

— Dar și ea te-a iubit, Camil, după câte înțeleg.

— Numai după zece ani o femeie are dreptul să-ţi spună că te iubeşte. Numai atunci sunt şanse să fie adevărat.

— Dar femeile astea, Mioara, Ela, își înșală bărbatul fiindcă bărbatul s-a înşelat în alegerea lor, i-am spus lui Camil. E ca şi când ai confunda un tren internaţional cu un marfar. Crezi că ai să cobori direct la Paris şi te trezeşti că locomotiva pufăie, gâfâie şi te lasă la Breaza. Comparaţia i-a plăcut.

Camil râdea, îmi spunea: „Moft… Moft apodictic. Moft solipsist“. Până în ziua când a apărut adevăratul Moft. Coboram pe Câmpineanu în grup: Sebastian, Camil şi ceilalţi, când am văzut un câine rătăcit, o reuşită corcitură de pudel, negru, lăţos, cu zulufii încâlciţi peste ochii care luceau ca nişte mici faruri. L-am luat în braţe şi am vrut să-l iau de tot. Dar soţul meu s-a opus. Locuiam într-o singură cameră.

Camil a acceptat să mi-l ţină în gazdă până ce capăt consimţământul marital. La început mi-l trimetea zilnic sau mi-l aducea. Pe urmă mi-am dat seama că nu mai am dreptul să-i despart. Se legaseră prea mult unul de altul Am văzut atunci ce imense rezerve de afecţiune are Camil, ce nebănuită capacitate de sacrificiu… Pentru Moft ar fi renunţat la orice invitaţie. Uneori se scula brusc de la masa unde era poftit, lua o maşină cu ultimii bani din buzunar ca să ajungă acasă, dacă îşi aducea aminte că nu i-a lăsat apă lui Moft…

Din toată sărăcia îi cumpăra cîte o cutie de biscuiţi Huntley Palmers şi mi-arăta mândru, făr\miţând laolaltă biscuiţi obişnuiţi şi biscuiţi englezeşti, că Moft îi alege pe cei din urmă şi-i lasă neatinşi pe ceilalţi.

— Nu-i e foame, Camil.

— Nu e lacom, nu face concesii. E selectiv, îmi seamănă.

N-am să uit disperarea lui când Moft s-a pierdut, noaptea când l-am căutat, toți trei (Maria, femeia de serviciu, Camil și eu) până când a apărut Moft în zorii zilei. Era prima lui aventură. Camil nu l-a certat, nu l-a bătut, dar nici nu l-a mângâiat şi nu l-a consolat. Era dur cu cei pe care-i iubea, dar şi cu ceilalţi, era greu să-i fii pe plac, imposibil să-i prevezi reacţiile…”

*** Cella Serghi, Viaţa Românească, 1972