
Victor Gomoiu s-a născut pe 18 aprilie 1882 în orașul Vânju Mare din Mehedinți, în familia unui preot modest, a urmat şcoala primară în satul natal, iar după încheierea Liceului „Traian” din Drobeta Turnu Severin s-a înscris la Facultatea de medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1905. Patru ani mai târziu şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Anaplastiile feţei şi capului“, apoi a parcurs toate treptele didactice în cariera universitară, de la cea de preparator la titlul de profesor al Facultăţii de medicină din Bucureşti, unde în perioada 1905 – 1920 a predat Mica chirurgie, Clinica chirurgicală, Anatomia topografică şi Patologia chirurgicală.
Opera sa ştiinţifică, începută încă în timpul studenţiei, când realizase deja 90 de teme, cuprinde aproape 1.000 de lucrări ştiinţifice consacrate chirurgiei şi istoriografiei medicale româneşti şi universale.



“Congresul internaţional de istoria medicinii a ales ca preşedinte, pe termen de cinci ani, pe domnul doctor V. Gomoiu. O biruinţă personală ce se răsfrânge ca prestigiu asupra ţării. Şi nu exagerăm când spunem o biruinţa personală, fiindcă nu l-a sprijinit nimeni. Nu a cucerit această omagiere prin dibăcia unei publicităţi, prin ce poate aduce ca demersuri, ca manevre de culise iscusinţa unei oficialităţi dornice de a impune prestigiul românesc în orice adunare internaţională.
Dr. Victor Gomoiu nu este un răsfăţat al oficialităţii: acţiunea lui în domeniul istoriei medicinii s-a desfăşurat intensă, dar neştiută de nimeni. Nu s-a interesat ministerul sănătăţii, — şi puţin i-a păsat de ce figură va face România în Congresul internaţional de istoria medicinii. Cât priveşte de sprijinul pe care i l-ar fi putut eventual da Facultatea de medicină, dr. Victor Gomoiu este un vechi ostracizat al facultăţii din Bucureşti. Fireşte oamenii de reliefat caracter, neînduraţii atitudinilor ce nu se schimbă, nu pot fi simpatici într-un mediu de grăbită adaptare prin abdicări neruşinate.
Congresul internaţional de istoria medicinii din Paris alege ca preşedinte pe termen de cinci ani pe un medic romnân, pe dr. Victor Gomoiu. Foarte mulţi dintre medicii participanţi la congres (42 de ţări au fost reprezentate) se vor fi întrebat cu surprindere cum de nu face parte dr. Victor Gomoiu din corpul profesoral al Facultăţii de medicină, întrebare fără nici un răspuns, acolo, dar admirabil prilej de lămurire aici, în ţară.
Cum de nu a fost dr. Victor Gomoiu profesor la Facultatea de medicină? Cum de nu a izbutit să ajungă profesor acest medic de o solidă cultură, de o rară pasiune profesională, de o impresionantă corectitudine profesională? Avea pregătirea, avea acea vocaţie în arta tămăduirii, avea un dar neîntrecut de expunere şi o rezistenţă rară în munca grea de clinică. Ştia să unească o aspră autoritate cu acea caldă camaraderie ce defineşte pe şef, ce promovează forţa magnetică a profesorului iubit.
A ţinut cursuri în primii ani după război, şi erau cursurile cele mai frecventate. Dar toată hărnicia, toate însuşirile risipite cu o generoasă pasiune nu l-au putut recomanda Facultăţii de medicină. Se făcuse vinovat de o grea erezie: se declarase cu o sinceritate provocatoare inamic al scării de serviciu şi începuse o luptă aprigă împotriva unor metode de promovare, de selectare prea puţin obiective şi mai ales prea puţin ştiinţifice. Îndrăznise sa ceara examene în selectarea tuturor categoriilor de medici. Examene? Dar atunci catedrele nu mai puteau fi socotite ca mijloace de răsplătire a unui cirac mediocru, dar nu mai puţin slugarnic sau ca o procopsire a unui fiu, nepot sau ginere!
Dr. Victor Gomoiu se proiecta ca un insurect, ca un nerespectuos al tradiţiei, ameninţând să smulgă din mâna corpului profesoral avantajul reciprocelor complezențe, tăcutelor complicităţi spre a zvârli succesiunea la catedre hazardului examenelor.
În faţa acestei cutezanţe de răzvrătit, porţile Facultăţii de medicină s-au închis , fiindcă dr. Victor Gomoiu se mai arăta şi ca un nerespectuos al obiceiurilor pământului. Venind ca efor la Eforia Spitalelor a început să impună rânduială, să nu țină seama de privilegiile (adică abuzurile ratificate prin prestigiul duratei) profesorilor de la Facultatea de medicină şi să apere avutul spitalelor cu o sălbatică intransigență.
În acelaşi timp, dr. Victor Gomoiu începu să verifice rând pe rând prestigiile false, să demaște toată farsa universitară, să denunţe lenta decădere a unui înalt aşezământ de cultură ştiinţifică. Un om primejdios, un tulburător al digestiilor, un neastâmpărat al cuvântului scris sau rostit, cu o egală tărie de caracter, un nerespectuos al atitudinilor intransigente. Discret i s-a oferit o catedră cu o încheiere în toată forma, dar ciudatul individ a refuzat. Nu voia o catedră, nu se agita pentru o catedră, voia o reformă, voia o primenire a moravurilor, o aerisire. Voia să circule în sălile de cursuri un idealism ce poate anima o viaţă de om, ce poate da profesiei de medic valoarea unei milostenii active. Şi omul se arăta neînduplecat; în luptă, apărea în armura unei corectitudini ce rezistă oricărei ispite, iar energia lui răzbătătoare era amplificată de o credinţă ce nu cunoaştea anemia îndoielii.
Între doctorul Victor Gomoiu şi Facultatea de medicină din Bucureşti s-a deschis o luptă din care, evident, a ieşit biruitoare Facultatea de medicină, sau, mai exact, au ieşit biruitoare interesele pur personale ale profesorilor, cu preţul unei scăderi de prestigiu ştiinţific, de autoritate şi de disciplină a Facultății.
Figura aşa de ciudată a d-rului Victor Gomoiu în lupta pe care a dus-o cu oficialitatea medicală aminteşte lupta acelui straniu medic Hohenheim Paracelse care, pe la 1520, începe lupta pentru a introduce în ştiinţa medicinii metoda experimentală. Hulit, isgonit din toate părţile, în luptă cu toate Universităţile, pribegind dintr-o ţară într-alta, Paracelse primea omagiile urii, obișnuita răsplată sufletească a oricărui insurect în domeniul ştiinţei. Interesantă figură de anticipator al unor metode sortite să intre în patrimoniul ştiinţei medicale trei secole mai târziu.
Lupta pe care a început-o în 1920 dr. Victor Gomoiu, acerba lui critică, scăderile pe care le-a denunţat atunci, au fost din plin verificate; astăzi, Facultatea de medicină din Bucureşti a ajuns să nu mai aibă nici umbră din prestigiul pe care îl avea acum un sfert de veac.
Dar ce nevoie are o energie de acceptarea, de oficializarea ei, atunci când îşi poate afla câmp de activitate, când sunt atâtea zone nelucrate? Şi, iată, în pofida oficialităţii, fără nici un sprijin, singur, aşa cum i-au hărăzit ursitoarele, d-rul Victor Gomoiu aduce ţării, în dar, cea mai mare cinste pe care a avut-o vreodată un medic român.
Ştiu cum a plecat bolnav, cum şi-a cumpănit banii de drum feciorul popii de la Vânju, şi a pornit să reprezinte ţara la Congresul internaţional de istoria medicinii, ca acolo, din rândurile a 42 de ţări participante, să se impună omagierii unanime, impunând, în acelaşi timp, şi prestigiul ştiinţei româneşti. O operă de propagandă, o operă de afirmare românească, făcută fără subvenţii, numai prin elocinţa unei energice valori, menită să proiecteze în conştiinţa Facultăţii de medicină e târzie, dar meritată mustrare. Măcar de acest elementar examen de conştiinţă este oare în stare medicina oficială?”
*** Curentul, 5 februarie 1936


Magher / December 26, 2020
Comuniștii l-au reeducat si pe Gomoiu. Secolul 20 a fost secolul Ciocanului: daca nu erai de acord cu un crâmpei de gand emanat de vreun taie frunze la câini, erai considerat un cui…! Sa ne trăiască nebunii si imbecilii. Sa curgă sange de nobili!
/