De la asasinarea lui John F. Kennedy și de la căsătoria văduvei acestuia, Jacqueline, cu armatorul Aristotel Onassis, puține evenimente au beneficiat în presa americană de atât de mare atenție precum povestea „miliardarului invizibil”. Există sau nu există Howard Hughes?
Hughes s-a înamorat de propriile filme de ficţiune şi, din actor de aviaţie, a devenit aviator. Pasiunea pentru tehnică, moştenită de la tatăl lui, precum şi o interesantă preocupare pentru detalii, l-a făcut să proiecteze şi să construiască în studiourile sale cinematografice, din materiale de recuzită, avioane mai bune și mai sigure decât cele livrate pe atunci de uzinele de război. O invenție pe care a avut grijă să o breveteze imediat, un anumit tip de nituri cilindrice, întărea structura cam fragilă a aparatelor de zbor, fapt care i-a conferit o reputaţie de prim rang în industria aeronautică.
Încurajat de succes, a început să piloteze cu imprudenţă şi de trei ori s-a prăbuşit cu avionul. În cel de al treilea accident, a căzut cu aparatul arzând într-o grădină din Hollywood. Rămâne un miracol faptul că, din acest accident, s-a ales numai cu fractura braţului stâng şi cu o tăietură la buza de sus, din cauza căreia şi-a lăsat mustaţă.
În 1935, a construit primul său avion, H21, într-un hangar care avea să devină nucleul unei vaste industrii, să-i aducă un pachet voluminos de acţiuni ale firmei „Lockheed”, precum şi o audiere în faţa Senatului american pentru încălcarea legii anti-trust, audiere rămasă, de altfel, fără niciun efect.
Ostenit de filme, obosit de nu mai puţin de opt căsătorii, pe cât de scurte, pe atât de nefericite, plasat pe primele zece locuri între cei mai bogaţi oameni din Statele Unite, Howard Hughes, la 31 de ani, a luat hotărârea să se consacre definitiv aviaţiei. A echipat un aparat ,,Lockheed“ de transport civil şi, la începutul anului 1937, a pornit cu el în jurul lumii. Planeta mai fusese înconjurată în zbor – cu escale, bineînţeles – de aviatorul Willy Post, în şapte zile. Howard Hughes a făcut acelaşi itinerar circumterestru în numai trei zile şi 19 ore, obținând titlul excepţional de „aviator al naţiunii americane”, pe care i l-a acordat cu solemnitate preşedintele Franklin Delano Roosevelt.
Undeva, în firea lui, se ascundea însă un sâmbure de grandomanie, un delir sau un complex al formelor mari. Convins că al Doilea Război Mondial, care abia începuse, nu va putea fi câștigat decât din aer (nici n-a greșit prea mult), a început să construiască, în hangarele părăsite ale studiourilor cinematografice de lângă Los Angeles, cel mai mare avion din lume, un monstru de 200 de tone, cu numai trei metri mai scurt decât Boeing 747 „Jumbo-Jet”. Aparatul avea opt motoare şi la bordul lui puteau urca 700 de soldaţi cu armamentul de atac. Hughes şi-a botezat avionul, nu fără umor, „Gâsca cea mândră”, dar, cu toate că a transformat-o din zburătoare pură în hidroavion, „gâsca” n-a reuşit să lupte, nu a ieşit decât o singură dată din hangar și s-a înălţat la câţiva metri deasupra apei din portul Los Angeles, pentru un zbor mai scurt de 2 kilometri.
Eşecul nu l-a împiedicat pe Hughes să primească din partea guvernului 18 milioane de dolari pentru „Gâsca cea minoră”. De altfel, nu s-a lăsat intimidat de niciun eşec, cu atât mai mult cu cât căpătase obiceiul să aibă numai eşecuri plătite de alţii. În anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, a pus mâna pe o modestă firmă de transporturi, pe care a transformat-o în vestita TWA (Trans-World Airways). A început cu o idee de mare inspiraţie: a introdus în zborurile civile aparatele de zbor cu reacţie – jet-urile, ridicând viteza de croazieră de la 180-200 de km/oră, la peste 600. Din nou, un fluviu de milioane s-a revărsat în registrele contabililor-mormoni. Se părea că „afacerile Hughes” – marile uzine de mașini-unelte, studiourile cinematografice, fabricile de avioane militare și civile, liniile aeriene, care aduceau proprietarului lor un venit de ordinul a circa 10 milioane de dolari pe lună – satisfăceau, dacă nu întreceau, nesecata lui poftă de avere. Era evident că nu mai avea ce face cu banii din moment ce „activul” de care dispunea se ridica, în 1950, la mai mult de 2 miliarde și jumătate de dolari, cifră exorbitantă, care făcea să pălească de invidie noua generaţie de miliardari, reprezentată de petroliştii Paul Getty şi Nubar Gulbenkian și de armatorii Niarchos şi Onassis.
În existenţa „miliardarului zburător” s-a produs însă, în chiar epoca sa de vârf, o stranie fisură. Dintr-o dată, a revenit la suprafaţă frica lui paranoică de microbi. A început să evite orice contact social, nu dădea mâna cu nimeni, nu-şi scotea mănuşile niciodată. O clanţă de uşă devenise pentru Howard Hughes un mare inamic personal. Așa că a hotărât să se autoclaustreze. Și-a construit, cu o stupidă risipă de bani, două locuințe extravagante, una într-o zonă nisipoasă, aproape pustie, din Texasul natal, alta pe o insuliţă din arhipelagul Bahamas, „Insula Paradisului”, devenită proprietatea inabordabilă a bizarului miliardar. În mod paradoxal, aceste aberaţii au fost considerate de mulţi oameni de afaceri americani drept o nouă tehnică a „business”-ului. Locuinţa izolată din Texas a devenit centrul unei veritabile zone turistice, cu hoteluri din ce în ce mai originale și numeroase cazinouri. Howard Hughes nu era destul de izolat pentru a nu afla ce se întâmplă.
A înfiinţat rapid o societate pentru exploatarea jocurilor de noroc, a dotat-o cu o sută de milioane dolari capital, a asigurat-o pentru de două ori pe atât, a încasat de la nişte asociaţi grăbiţi banii pe care-i avansase drept capital şi a dispărut.
Din iunie 1958 şi până în 1972, nimeni nu l-a mai văzut pe Howard Hughes. În urma lui, afacerile au început să se clatine. Studiourile de cinema R.K.O. Pictures au fost închise, artiştii concediaţi, 4.000 de lucrători au fost și ei daţi afară.
Compania TWA şi-a redus traficul, iar noul consiliu de administraţie l-a dat în judecată pe Hughes, i-a cerut 136 de milioane de dolari despăgubiri, plus 9 milioane de dolari dobânzi. În lipsa patronului, contabilii lui din „Mormon Mafia” au vândut acţiunile firmei din activul afacerilor Hughes şi au încasat pe ele, în 1966, 546 de milioane de dolari.
„Hughes Corporation” a avut neplăceri şi cu hotelurile şi cazinourile. Procuristul pus de patron, Robert Maheu, şef al unui grup de gangsteri, concediat printr-un ordin telefonic transmis de Howard Hughes, a refuzat să cedeze conducerea afacerilor, a cerut 50 de milioane de dolari despăgubiri şi a afirmat că Howard a murit de mult.
În atmosfera aceea tulbure, un romancier plecat din Statele Unite şi instalat pe insula spaniolă Ibiza a prezentat Editurii McGraw-Hill un manuscris de 800 de pagini dactilografiate, intitulat „Autobiografia mea”, de Howard Hughes. Volumul era format dintr-o serie de 15 convorbiri cu „miliardarul invizibil”. Clifford Irving, consemnatorul acestor convorbiri, nu avea benzile de magnetofon după care afirma că şi-a transcris textul, dar a prezentat editorului două scrisori „autentice” ale lui Howard. În prima, miliardarul îi mulţumea lui Irving că i-a trimis romanul „Trucajul“ (povestea unui falsificator de tablouri din Ibiza). În a doua, de nouă pagini scrise de mână, Hughes confirma autenticitatea autobiografiei și se declara de acord cu publicarea ei, în schimbul sumei de 550 000 de dolari. Convinsă că are de-a face cu documente veritabile, editura a întocmit două cecuri de câte 275.000 de dolari şi i le-a expediat lui Hughes prin mijlocirea lui Clifford Irving. Acesta le-a dus la adresa cunoscută numai de el, aşa cum susţinea că i-a cerut Hughes, şi le-a depus, contrasemnate de miliardar, la banca „Crédit Suisse” din Geneva.
Editura McGraw-Hill, apreciind că afacerea este bună dar, oricum, cam scumpă, a vândut trustului de presă „Time-Life” dreptul de a reproduce capitole din „autobiografie” şi, pe 7 decembrie, a început publicitatea cărţii. Din adâncul celei mai misterioase şi obscure dispariţii, s-a ridicat deodată un glas de protest.
Howard Hughes, miliardarul fugit de frica microbilor şi claustrat, ca și tatăl său, a lansat un strigăt de protest. Biografia este falsă. Afirmaţia lui Irving că l-ar fi întâlnit de 15 ori în secret, în circumstanţe de roman poliţist, prin 15 localităţi diferite din „emisfera de vest“, era pură invenţie. Manuscrisul era fals şi Howard Hughes a interzis publicarea lucrării. În plus, a organizat, în ziua de 7 ianuarie, cea mai originală conferinţă de presă cunoscută până atunci. A convocat, într-un salon din elegantul „Los Angeles Hotel” din New York, şapte ziarişti de la marile ziare, de la posturile de radio şi televiziune, având grijă să-i aleagă anume pe cei ce l-au cunoscut cândva, pe când era ,,vizibil”, şi care ar fi în măsură să-i recunoască vocea. Instalaţii electronice complicate – vechea preocupare a lui Hughes – asigurau amplificarea convorbirii radiotelefonice dintre New York şi „Insula Paradisului“, pe care afirma miliardarul că se află, „în deplină linişte“.
Timp de 2 ore şi jumătate, Hughes a discutat cu ziariştii, răspunzând întrebărilor directe sau insinuante prin care se încerca să se stabilească numai „după ureche“ certitudinea identităţii omului din Bahamas. Într-o cameră alăturată salonului fusese instalat un aparat care înregistra oscilaţiile undelor sonore ale unui vorbitor şi le putea compara cu înregistrări mai vechi. Sonorul unui film din 1938, cu vocea lui Howard, a fost comparat cu vibraţiile vocii auzite pe 7 ianuarie 1972 din „Insula Paradisului”. Concluzia experţilor a fost că, în ambele cazuri, a vorbit una şi aceeaşi persoană. Deci miliardarul dispărut trăia, în izolarea lui bolnăvicioasă din Atlanticul de vest și de acolo dezmințea o biografie despre care editorul şi publiciştii de la „Life” spuneau că este veridică, conţine detalii intime pe care numai Howard le putea şti, dezvăluie afaceri de mult uitate şi le plasează într-o senzaţională actualitate.
Pe de altă parte, Clifford Irving, de pe insula lui din Mediterana de vest, susţinea că tot ce afirmă el este exact. S-a întâlnit cu Howard Hughes, deţine benzi pe care nu le-a dat încă publicităţii, şi numai caracterul capricios, aproape dezechilibrat, al straniului miliardar, a dus la înscenarea „conferinţei telefonice“. Este inexact, răspundea însă avocatul însărcinat de miliardarul invizibil să-i apere interesele. Howard Hughes este sănătos, are raţiunea intactă; într-adevăr, şi-a lăsat barbă, aşa cum îl descria Irving, şi seamănă cu un personaj din tablourile lui Van Dyck, dar aceasta nu probează nimic. Hughes nu s-a clintit cu un metru din „Insula Paradisului“ şi n-a făcut pelerinaje absurde prin „emisfera de vest“. El vrea să scrie romanul vieţii sale când va socoti de cuviinţă. Prudent ca de obicei cu afacerile personale, a şi înfiinţat o casă proprie de editură, „Rosemont Entreprise“ din Reno-Nevada, încredinţându-i publicarea exclusivă a memoriilor sale „veritabile“.
Cu tot alaiul de publicitate şi cu aura de scandal, afacerea Howard Hughes a ajuns în faţa Curţii Supreme de Justiţie a statului New York. Avocaţii lui Hughes au chemat în judecată pe McGraw-Hill, pe Clifford Irving şi revista „Life” şi, o dată cu aceştia, şi pe ziaristul Robert Eaton, care se grăbise să scrie şi el o biografie intimă a lui Hughes, publicată în revista „Ladies’ Home Journal“. Eaton pretindea că este „autentic“ şi „bine documentat“, deoarece a fost al şaselea soţ al celei de-a patra soţii a miliardarului, artista Lana Turner. În ajunul termenului de judecată, editura McGraw-Hill şi revista „Life“ au declarat, cu totul pe neaşteptate, că amână publicarea „autobiografiei“ pe termen neprecizat, din cauza „ultimei lovituri de teatru“: au dispărut cei 650.000 de dolari încredinţaţi prestigioasei bănci elveţiene „Crédit Suisse”!
La ghişeul instituției financiare se prezentase în dimineaţa zilei de 22 ianuarie o tânără „foarte frumoasă, suplă, blondă“, după cum a descris-o un funcţionar al băncii, sau „foarte frumoasă, suplă, brună”, după cum a descris-o un altul. Aceasta a cerut, cu documente în mână, cu toate formele legale şi în termeni juridici precişi, cu scrisori semnate H. R. Hughes şi cu parola secretă convenită de bancă, schimbarea celor 550.000 de dolari în franci elveţieni şi transferarea întregii sume în favoarea ei. Până aici, operaţia ar putea fi considerată normală. Dar blonda sau bruna domnişoară a prezentat un paşaport care, la un control ulterior al fotocopiilor păstrate de bancă, s-a dovedit fals. Imediat a fost pusă în mişcare reţeaua Interpol. Prima persoană suspectată era una din cele opt artiste divorţate de Howard Hughes, stabilită în Mexic.
Scriitorul Clifford Irving a declarat însă în faţa tribunalului din New York că „tânăra blondă” care a încasat banii din Elveţia este soţia lui. Ea s-a prezentat la bancă sub un nume fals, „Helga R. Hughes“, ceea ce lămureşte faptul că cecurile erau iscălite „H. R. Hughes“. Clifford Irving susţinea că n-a comis nicio fraudă. Cei 550.000 de dolari erau tot în seifurile băncii elveţiene, însă acum nu-i mai putea încasa nimeni, în afară de el şi blonda soţie. Ce însemna înscenarea aceasta? O imensă escrocherie sau încă o farsă a „miliardarului dispărut“? Oricum, apariţia „autobiografiei” a fost amânată. În cele din urmă, scriitorul a fost acuzat de fraudă și condamnat la 17 luni de închisoare.
Despre Howard Hughes se știe că a murit pe 5 aprilie 1976, la ora 13:27, la bordul unui avion Learjet 24B N855W, deținut de Robert Graf și pilotat de Roger Sutton și Jeff Abrams. Miliardarul se afla în drum de la penthouse-ul său din Hotelul Acapulco Princess, Mexic, spre Spitalul Metodist din Houston. Izolarea și, posibil, consumul de droguri îl făcuseră practic de nerecunoscut. Părul, barba, unghiile de la mâini și de la picioare erau lungi, suferise de malnutriție și era acoperit de escare, iar corpul lui cântărea puțin peste 40 de kilograme.
Surse:
Rampa, 1932
Ilustrațiunea română, 1937
Realitatea ilustrată, 1938
Lumea, 1972
România liberă, 1976
