La începutul lui februarie 1945, stațiunea Ialta din Crimeea a fost scena unei întâlniri care a schimbat cursul istoriei. În Palatul Livadia, odinioară reședința de vară a țarilor, încălzirea abia ținea piept frigului, iar geamurile erau sigilate cu bandă împotriva suflului iernii.
În jurul clădirii, soldații sovietici patrulau în permanență, iar accesul era strict controlat. În acest decor rece și sobru, trei dintre cei mai puternici oameni ai lumii — Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill și Iosif V. Stalin — își măsurau cuvintele, gesturile și privirile.
Cel de-Al Doilea Război Mondial era aproape de final, dar liderii lumii nu ajunseseră la capătul problemelor. Germania nazistă era pe marginea prăpastiei, dar între cei trei aliați de război — Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică — deja se simțeau primii curenți reci ai viitoarelor confruntări.
Întâlnirea marilor actori
Roosevelt, slăbit vizibil de boală, fusese adus în Crimeea după un drum lung și obositor. Churchill, cu țigara în colțul gurii și bastonul sub braț, părea pregătit pentru o dezbatere de tip parlamentar mai degrabă decât pentru negocieri internaționale. Stalin, în uniforma sa sobră, era pe teren propriu sau, mai bine zis, pe un teren cucerit. Și-a primit oaspeții cu o politețe calculată și cu avantajul strategic al armatei bolșevice, care ocupase deja Europa de Est.
În jurul lor, echipe întregi de generali, diplomați și consilieri lucrau în spatele ușilor închise. În saloanele palatului, hărțile desfășurate pe mese erau acoperite cu linii roșii și albastre care aveau implicații asupra viitorului a milioane de oameni.
Lovitura finală împotriva Germaniei
Discuțiile militare au fost cele mai directe. S-au planificat ultimele atacuri împotriva Germaniei, lovituri simultane din est, vest, nord și sud. Armatele trebuiau să se miște ca un mecanism unic, iar pentru asta schimbul de informații trebuia să fie complet. „Germania este condamnată”, nota sec comunicatul final. Dar, în șoaptă, unii dintre generalii prezenți avertizau: cu cât capitularea întârzie, cu atât vor crește pierderile și resentimentele.
Împărțirea prăzii – Germania postbelică
În ședințele politice, tonul era mai reținut. Germania urma să fie împărțită în zone de ocupație: una americană, una britanică și una sovietică, la care urma să se adauge zona franceză, ca un gest de echilibru față de Paris. Berlinul însuși urma să fie împărțit, un detaliu ce părea atunci tehnic, dar care, în deceniile următoare, avea să devină simbolul Războiului Rece.
O nouă ordine mondială – Națiunile Unite
Printre hărți și rapoarte militare, se scria și o pagină de speranță. Liderii au decis să pună bazele unei organizații internaționale care să prevină un nou conflict global: Națiunile Unite. Dacă la întâlnirea precedentă de la Dumbarton Oaks diplomații se blocaseră la problema votului, la Ialta s-a găsit compromisul. S-a stabilit ca, la 25 aprilie 1945, la San Francisco, să se pună piatra de temelie a noii structuri globale.
Europa eliberată – promisiuni și umbre
„Dreptul fiecărui popor de a-și alege forma de guvernământ” era reafirmat solemn în Declarația privind Europa eliberată. În cuvinte, suna impecabil: alegeri libere, guverne democratice, restabilirea suveranității. În culise, însă, toți știau că interpretările vor fi diferite. Era clar că pentru Stalin „guvern democratic” putea însemna altceva decât pentru Roosevelt sau Churchill.
Polonia – nodul gordian
Niciun subiect nu a stârnit atâta tensiune ca cel legat de soarta Poloniei. Roosevelt și Churchill insistau ca liderii polonezi din exil să fie incluși în guvernul de la Varșovia. Stalin răspundea calm, dar ferm: „Armata Roșie a eliberat Polonia și asigură ordinea acolo”. Compromisul final prevedea reorganizarea guvernului provizoriu și alegeri libere „cât mai curând posibil”. Granița de est trebuia să urmeze linia Curzon, iar în vest, Polonia primea teritorii germane.
Iugoslavia – un acord delicat
În Balcani, mareșalul Tito și dr. Subašić urmau să formeze un guvern comun. Parlamentul provizoriu trebuia să includă membri necompromiși ai vechii adunări legislative, iar actele sale să fie validate ulterior de o constituantă. Era o altă încercare de echilibru într-o regiune fragilă.
Pentru a păstra un canal de comunicare, miniștrii Afacerilor Străine ai celor trei puteri urmau să se întâlnească periodic, la Londra, Washington și Moscova. Prima întâlnire a fost fixată în capitala Angliei, după conferința de la San Francisco.
Ultima fotografie de familie
La finalul conferinței, cei trei lideri au pozat împreună în grădina palatului. Roosevelt, palid și obosit, cu pălăria pe genunchi; Churchill, cu bastonul sprijinit, privirea fixă și gura strânsă; Stalin, impasibil, cu o ușoară umbră de zâmbet. Fotografia avea să fie una dintre ultimele imagini ale acestei alianțe. În spatele zâmbetelor oficiale, se ascundeau deja umbrele neîncrederii.
Istoria avea să demonstreze că, la scurt timp după ce tunurile au tăcut, lumea s-a împărțit în două blocuri rivale, iar „spiritul de la Ialta” s-a transformat în Războiul Rece.
Extrase din presa de la București
Cine a fost la Ialta
Din partea Uniunii Sovietice au fost prezenți V. M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.; N. G. Kuznețov, comisarul poporului pentru Flota Navală de Război; generalul de armată A. I. Antonov, locțiitorul șefului de Stat Major al Armatei Roșii; A. I. Vîșinski și I. M. Maiski, locțiitori ai comisarului poporului pentru Afacerile Străine; mareșalul de aviație S. A. Hudiacov; F. T. Gusev, ambasador în Marea Britanie; A. A. Gromîko, ambasador în S.U.A.
Din partea Statelor Unite au participat E. Stettinius, secretar de stat; amiralul flotei W. Leahy, șeful de Stat Major al Președintelui; H. Hopkins, ajutor special al președintelui; judecătorul D. G. Rimes, directorul Departamentului mobilizării militare; generalul de armată D. G. Marshall, șeful de Stat Major al Armatei; amiralul flotei E. King, comandantul suprem al forțelor navale; generalul-locotenent B. Somervell, șeful aprovizionării armatei; viceamiralul E. Land, administratorul transporturilor militare maritime; generalul-maior L. Kocher; W. Harriman, ambasador în U.R.S.S.; F. Matthews, directorul Secției Europene din Departamentul de Stat; A. Hiss, locțiitorul directorului Cancelariei pentru Probleme Speciale Politice; Ch. Eden, subsecretar de stat, împreună cu consilieri politici, militari și tehnici.
Din partea Marii Britanii: A. Eden, ministrul Afacerilor Străine; lord Leathers, ministrul Transporturilor Militare; A. Kerr, ambasador în U.R.S.S.; A. Cadogan, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine; E. Bridges, secretarul Cabinetului Militar; feldmareșalul A. Brooke, șeful Statului Major General Imperial; mareșalul aviației Ch. Portal, șeful Statului Major al Forțelor Aeriene; amiralul flotei E. Cunningham, prim-lord al Amiralității; generalul G. Ismay, șeful de Stat Major al Ministerului Apărării Naționale; feldmareșalul Alexander, comandantul suprem aliat pe teatrul de operațiuni din Mediterana; feldmareșalul Wilson, șeful misiunii militare britanice la Washington; amiralul Somerville, membru al misiunii militare britanice la Washington, împreună cu consilieri militari și diplomatici.
Rezultatele Conferinței din Crimeea au fost făcute publice într-o declarație semnată de conducătorii celor trei Puteri Aliate — Winston Churchill, premierul Marii Britanii, Franklin Delano Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii, și Iosif Visarionovici Stalin, președintele Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S.
