Veronica Polonski (Veronika Vitoldovna Polonskaya), actriță la „Hudojestvenii teatr”, a fost „participantă“, nu „martoră”, cum spune ea însăși în memoriile sale, la ultimele zile ale marelui poet. A fost ultima lui iubire, iar amintirile din care reproducem un scurt fragment le-a scris după opt ani de la moartea lui Vladimir Vladimirovici Maiakovski.
„Bârfa care circula pe atunci era că Maiakovski se poartă nedemn cu femeile. Când l-am cunoscut, mulți „binevoitori” au sărit să mă convingă că e așa și pe dincolo, dur și cinic, de nesuportat. Bineînțeles, nimic nu era adevărat. O asemenea comportare, caracteristică pentru Maiakovski, nu mi-a fost dat să cunosc la el. Nici Lilly Brik nu s-a plîns de așa ceva.
Nu mă tem să spun că Maiakovski era romantic. Asta nu înseamnă că și-a făcut un ideal din femeie, iubindu-și visul și ficțiunea; nu, el vedea bine toate defectele, iubea omul și-l accepta așa cum era cu adevărat. Acest romantism nu avea nici o legătură cu sentimentalismul.
Odată, la o partidă de pocker, eu am pierdut. Vladimir Vladimirovici voia să-i cumpăr niște pahare pentru vin, i-am făcut cadou un set de douăsprezece bucăți. Paharele erau tare fragile și se spărgeau ușor. Curând rămăseseră numai două. El era superstițios, zicea că o să ne despărțim dacă se mai sparge unul. De aceea le spăla și le ștergea singur. Într-o seară stăteam în cameră la Lubianka, când Vladimir Vladimirovici zise: „Tu știi, Norocika, ce simt pentru tine. Voiam să scriu despre asta o poezie, dar despre iubire am scris atît de mult – totul a fost spus”.
I-am zis că nu înțeleg cum se poate spune totul despre un lucru. După părerea mea, când e vorba de iubire, pentru fiecare om poți simți ceva nou. Și poți găsi alte cuvinte, numai ale tale. Începu să-mi recite toate poeziile sale de dragoste. Apoi strigă deodată: „Prostii! Maiakovski a terminat-o cu scrisul, Maiakovski e doar un agitator… Iar eu pot să scriu despre lună, despre femeie. Oare să nu mai scriu despre asta! Dar n-a venit încă vremea. Mai avem nevoie de cuie, de împrumuturi. Numai că eu în curând o să trebuiască să scriu din nou despre dragoste”.
Pe data de 12 aprilie aveam spectacol. În pauză sună telefonul. Era Maiakovski. Foarte tulburat, mi-a zis că se află în cameră la Lubianka. Și că se simte tare rău… Și nu numai acum, ci îndeobște… Numai eu pot să-l ajut, zicea. Iată, acum e la birou, înconjurat de obiecte – lampă, cerneala, creionul, cărțile și celelalte.
Dar numai în prezența mea toate acestea au un rost. Fără mine, dispare totul, totul devine inutil. Încercam să-l liniștesc, îi spuneam că și mie mi-e greu fără el, că o să vin după spectacol. Vladimir Vladimirovici mi-a zis: „Da, Nora, eu te-am amintit in scrisoarea către guvern, întrucît te consider un membru al familiei mele. Nu ai nimic împotrivă?…
La treisprezece aprilie mi-a telefonat, propunându-mi să mergem împreună la cursele de cai. I-am spus că merg cu Ianșin (actorul Mihail Yanshin, soțul Veronicăi) și cu o actriță de la „Hudojestvenii teatr”, la aceleași curse, cu ei vorbisem înainte, așa că îl rog să mă ierte, n-are rost să vină după mine. M-a întrebat ce am de gând să fac deseară, i-am spus că sunt invitată la Kataev, dar n-am chef să mă duc, habar n-am ce voi face.
Seara m-am dus totuși împreună cu Ianșin la Kataev. Vladimir Vladimirovici se afla deja acolo. Băuse și era sumbru. Mi-a zis imediat când m-a văzut: “Eram sigur că o să veniți!” M-am supărat pe el că mă spionează. El era furios că l-am păcălit și că am venit acolo. La început am stat la masă alături și tot timpul ne tachinam. Situația era stupidă, căci am atras imediat curiozitatea celorlalți, care de data asta erau foarte mulți. Mi-aduc aminte de Kataev, de soția lui, de Iurii Oleșa, Livanov.
Vladimir Vladimirovici îmi scria ceva, în carnetul lui de note. I-am răspuns. „Corespondența” asta la masă continuă un timp, cu cuvinte stupide, jignitoare, inutile. Apoi el se duse în camera de alături, se puse la masă și începu să bea șampanie. M-am dus după el și m-am așezat alături de el, într-un fotoliu…
Era furios pe mine, continua să mă jignească, să mă umilească. Am înțeles că în fața mea se află un om nefericit, bolnav, care în orice clipă putea să facă un lucru necugetat… Și deodată și-a scos revolverul. Mă amenință că se va sinucide. Dar nu înainte de a mă ucide pe mine.
Mă luă la țintă. Îmi dădeam seama că prezența mea îl înfurie tot mai mult. N-am mai vrut să rămân și am începutsă mă pregătesc de plecare. În antecameră insă Vladimir Vladimirovici mi-a zis deodată cu blîndețe: „Norocika, mângâie-mă pe cap, tu ești așa de bună, așa de bună… Pe când ședeam încă la masă și ne certam, lui Vladimir Vladimirovici i-a scăpat un „Doamne!”.
I-am spus: „De necrezut, lumea s-a țicnit! Maiakovski îl invocă pe Dumnezeu! Ești credincios?” Mi-a răspuns: „Ah, numai știu nici eu în ce cred”.
Fraza este am notat-o cuvânt cu cuvânt.
Dimineața, Vladimir Vladimirovici sosi la 8:30 cu un taxi, căci șoferul lui avea zi liberă. Arăta foarte rău. Era o zi frumoasă de aprilie. Adevărată primăvară. Am ajuns la Lubianka și el zise șoferului să aștepte. S-a supărat pe mine că sunt grăbită. Îmi spuse furios: „Iarăși teatrul ăsta! Îl urăsc, ducă-se dracului, așa nu mai pot, nu te las la repetiții și nici din cameră nu te mai las să ieși!.. Încuie ușa și vârî cheia în buzunar. Era atît de tulburat încât nu băgă de seamă că a rămas în palton și cu pălăria în cap.
Ședeam pe dormeză, iar el se așeză la picioarele mele, direct pe podea. I-am luat paltonul și pălăria, l-am mângâiat pe cap și el izbucni în plâns. Mă căzneam să-l liniștesc. Sună cineva la ușă. Era poștașul care-i adusese lui Vladimir Vladimirovici niște cărți. Erau operele complete ale lui Lenin. Vladimir Vladimirovici începu să umble neliniștit prin cameră. Aproape că alerga. Îmi cerea ca din clipa asta să întrerup orice legătură cu Ianșin, să rămânem, deci, pentru totdeauna, în camera asta.
N-are nici un sens să mai așteptăm locuința, zicea. Azi nu trebuie să mă duc la repetiție. Singur se va duce la teatru să spună că n-o să mai vin. Fără mine teatrul n-o să dea faliment. Și pe Ianșin o să-l lămurească el: Iată, mă va încuia acum în camera asta, se va duce la teatru, iar după aceea va cumpăra tot ce-mi trebuie ca să rămân aici. Nu trebuie să mă tem de plecarea mea din teatru. Cu iubirea lui mă va face să uit de el. Și el poate să fie tânăr și fericit…
I-am spus că țin mult la el, că vom fi împreună, dar acum nu pot să rămân aici (…) Nu voi părăsi teatrul, niciodată nu-l voi părăsi. Oare Vladimir Vladimirovici nu-și dă seama că, părăsind teatrul, in viața mea se va ivi un gol pe care nu-l voi putea înlocui cu nimic? Lucrul acesta va crea multe probleme, chiar și pentru el. Odată ce am cunoscut o muncă atât de interesantă la teatru, nu pot deveni doar soția soțului meu, chiar a unei personalități atât de marcante ca Maiakovski. De aceea trebuia să mă duc la repetiții, iar după aceea îi voi spune totul lui Ianșin, după care mă voi muta de tot la el.
Vladimir Vladimirovici nu era de acord cu nimic din ce-i spuneam. Insista în continuare să se facă totul imediat sau niciodată. I-am spus încă o dată că așa nu se poate. M-a întrebat: „Te duci, deci, la repetiție?”. „Da”. „Și o să te vezi cu Ianșin?” „Da”. „Așa, deci, atunci pleacă imediat…”
I-am spus că e prea devreme, că plec peste douăzeci de minute. „Nu, nu, pleacă imediat!” mi-a răspuns. L-am întrebat: „Te mai văd astăzi?”. „Nu știu” a răspuns.
„Dar ai putea să-mi telefonezi, nu?” „Da, da, da” a răspuns.
Se foia prin cameră, se duse la birou. Am auzit foșnetul hârtiilor, dar nu vedeam nimic, căci el acoperi totul cu statura lui. Am impresia că a rupt din calendar filele cu 13 și 14 aprilie. Apoi Vladimir Vladimirovici trase sertarul, îl închise și iarăși începu să se plimbe prin cameră. I-am spus: „Ce, nu vrei nici măcar să mă conduci?…“ S-a apropiat, m-a sărutat și a spus cât se poate de calm și tandru: „Nu, fetițo, du-te singură… Nu-ți fă griji din pricina mea…”
Mi-a zâmbit și a adăugat: „O să-ți telefonez”. Mi-a dat bani pentru taxi și eu am ieșit. De-abia făcusem câțiva pași spre ieșirea principală, când, în urma mea, se auzi o detunătură. Picioarele mi se tăiară, mă clătinai gata să cad. Nu îndrăzneam să intru în cameră. Mi se păru că a trecut mult timp până mi-am făcut curaj ca să pot intra. Era însă evident că nu trecuse decât o clipă: în cameră mai persista un nor de fum provocat de împușcătură.
Vladimir Maiakovski stătea întins pe covor cu mâinile desfăcute. La piept i se vedea o pată mică de sânge. Mi-aduc aminte că m-am repezit la el și că repetam în neștire: „Сe-ai făcut, сe-ai făcut?” Era cu ochii deschiși, se uita la mine și se căznea să-și ridice capul. Se părea că vrea să spună ceva, dar privirile lui nu mai erau vii. Apoi capul îi alunecă într-o parte și fața i se făcu palidă.
Începu să se adune lumea. Cineva se repezi la telefon, altul îmi spuse: „Chemați urgent salvarea!” Eram complet zăpăciți, am dat fuga afară, iarăși m-am întors, iar când a venit salvarea, cineva a zis: „E prea târziu. A murit!”
Maiakovski murise. Îmi spuneam: e de necrezut cum un om ca Maiakovski, cu credința lui în victoria finală a ideii pentru care a luptat, cu talentul lui, cu locul lui în literatură, să aibă un asemenea sfârșit. Ce puteau să însemne toate sinuozitățile în drumul său față de strălucirea pe care i-a oferit-o viața!
În scrisoarea lui testament, Vladimir Vladimirovici m-a amintit ca pe un membru al familiei sale… Știu că mulți l-au condamnat pentru asta. Scrisoarea către guvern și însuși faptul sinuciderii unii considerau că ar fi fost un mod premeditat al lui Vladimir Vladimirovici de a se răzbuna pe mine pentru iubirea neîmpărtășită. Nu sunt de acord cu asta (…).
Prin scrisoarea sa, Maiakovski m-a legat pentru totdeauna de el, în „răzbunarea” aceea însă există tot atâta amărăciune cât și dorință de a mă ocroti de toate necazurile care mi s-ar fi putut întâmpla după moartea sa, în asemenea împrejurări. Încrederea mea în familia sa e un fel de rugăminte ca nimeni să nu mă condamne pentru nimic, căci eu i-am rămas dragă. Și pe lângă acestea, dorința sa de a nu suferi din punct de vedere material și să nu depind de nimeni.” Aceasta și numai aceasta a fost „răzbunarea” acelui mare om, a inegalabilului poet Vladimir Vladimirovici.
*** Ultimele zile ale lui Maiakovski, Orizont, 1982
Galerie foto
