Belmondo a fost una dintre figurile emblematice ale cinematografiei franceze, actorul care a întruchipat, prin farmecul său nonșalant și energia debordantă, spiritul liber al anilor ’60. Devenit celebru după apariția în filmul „À bout de souffle” al lui Jean-Luc Godard, a reprezentat simbolul Noului Val francez, dar și al filmelor populare de aventuri.
Jean-Paul Belmondo a venit pe lume pe 9 aprilie 1933 în orășelul Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, și a fost fiul lui Paul Belmondo, un sculptor de origine italiană născut în Algeria. În copilărie, viitorul actor a fost mai interesat de sport decât de școală, fiind foarte pasionat de box și de fotbal, a urmat o școală privată de teatru, timp în care a jucat mici roluri de comedie, apoi și-a făcut serviciul militar în Algeria, iar când s-a întors din armată, s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, unde a studiat timp de trei ani.
Cariera de actor a început-o în 1953, cu două spectacole la Theatre de L’Atelier din Paris, apoi a plecat într-un turneu în provincie, fiind însoțit de Annie Girardot și Guy Bedos. Prima sa apariție în cinematografie a avut loc în 1956, a jucat ulterior în comedia „Be Beautiful But Shut Up”, alături de tânărul Alain Delon, dar cel dintâi rol principal a fost în filmul „Les Copains du dimanche”, în 1958. Un an mai târziu, l-a interpretat pe D’Artagnan în „Cei trei muschetari”, o producție realizată de televiziunea franceză.
Filmul „Breathless” a avut un succes uriaș în Franța și l-a lansat Belmondo ca reprezentant al Noului Val, chiar dacă, așa cum spunea chiar el, „nu știa ce înseamnă acest Nou Val”. Au urmat, pe rând, filmele “Cu sufletul la gură”, în regia lui Jean-Luc Godard, “Ciociara”, în regia lui Vittorio De Sica, „Cartouche”, „Denunțătorul”, „O maimuță în iarnă”, „Omul din Rio”, „Week-end la Zuydcoote”, „Arde Parisul?”, „Creierul”, „Borsalino”, „Mirii anului II” (coproducție româno-franceză, filmată la Brașov), „Spărgătorii”, „Un surâs, o palmă, un sărut”, „Animalul”, „Polițist sau delincvent”, „Măscăriciul”, „Asul așilor”.
“A fi actor, cred eu, înseamnă să poţi interpreta personaje absolut diferite, să poţi exploata o sumedenie de situaţii, de tot felul. Este o meserie pe care mulţi tind s-o considere, mai ales în cinema, drept o «meserie de amator» permiţând recrutarea «talentelor» pe stradă. Cred că cei atraşi astfel pot realiza cel mult un rol, dar nici asta nu e sigur. Oricum, îl vor reuşi doar dacă personajul din film are tangenţe cu ceea ce fac ei în viaţă. Meseria de actor presupune să fii comic atunci când situaţia e comică, să fii dramatic atunci când situaţia e dramatică…
Ceea ce, foarte adesea, publicul nu prea vede. Când un actor joacă firesc, se spune: «Aşa e el întotdeauna», iar oamenii îşi închipuie că aşa eşti şi în viaţă. Or, există o transpunere în rol şi aici intervine meseria, la asta ne slujeşte ea… Trebuie să rămâi întotdeauna lucid. Mai ales să rămâi lucid. Nu trebuie să te laşi furat de rol, trebuie să-ţi ţii bine, mai bine ca oricând, capul pe umeri, să priveşti în jur, să te controlezi tot timpul…”, mărturisea într-un interviu din 1966.
Inspirat de succesul pe care Alain Delon îl avusese ca producător al propriilor filme, Belmondo a fondat o companie de producție, Cerito Films, iar în 1987, s-a întors la teatru după o absență de 26 de ani. „Am făcut teatru timp de zece ani înainte de a intra în film și în fiecare an plănuiam să mă întorc”, spunea mai târziu.
Pe 4 decembrie 1952, Belmondo s-a căsătorit cu Élodie Constantin, împreună cu care a avut trei copii: Patricia, care a murit într-un incendiu, Florence și Paul. Cei doi soți s-au despărțit însă în 1966 și marele actor a avut, pe rând, relații cu Ursula Andress, Laura Antonelli, Carlos Sotto Mayor și Barbara Gandolfi.
Într-o cronică din august 1970, revista Cinema scria: „La începutul deceniului șapte, Jean-Paul a făcut, împotriva temperamentului său, un gest aproape de bilanț, publicând o scurtă autobiografie, „30 de ani și 25 de filme”. A crezut că, dacă le va spune oamenilor că este un om normal și serios, cu prieteni, cu obiceiuri și chiar cu tabieturi, cu simpatii și antipatii, aceștia îl vor asculta. A crezut că, dacă va explica mitul creat în jurul său ca fiind o simplă confuzie între el și personajul interpretat în „La capătul puterilor”, va fi crezut. L-au ascultat fără să-l audă și l-au crezut fără să-și schimbe părerile.
Așa că, renunțând la naiva utopie de a modela imaginea publică după coordonate cât de cât apropiate de realitate, și-a văzut mai departe de viață: de muncă, de box, de mașinile de curse, de copii. Ceea ce nu-l împiedică nici astăzi să lupte, prin varietatea rolurilor, împotriva unei imagini prestabilite, împotriva obligației de a corespunde unei așteptări preconcepute.
Se știe că Jean-Paul este un pasionat amator de poezie. L-a prefațat pe Rimbaud, îl iubește și, ori de câte ori are o clipă de răgaz — fie că este destins sau, dimpotrivă, obosit — îl citește și îl recitește cu plăcere. Rimbaud îl vitalizează, îi redă nervozitatea, îl electrizează; pentru el, este un adevărat stimulent pentru acțiune.
Se mai știe că Bebel nu este frumos, ba chiar este considerat urât. O știm cu toții, o știe și el, și nu-l supără deloc. I se întâmplă chiar să fie recunoscător sorții pentru chipul său, atunci când constată, după cum povestește chiar el, că sunt oameni care îi scriu din toate părțile ca să-i mulțumească. Pentru că nu este frumos, ei se simt mai încrezători când merg cu o fată la cinematograf: ea îi găsește mai frumoși decât pe el…”
În 1989, când avea deja 50 de ani, a cunoscut-o pe dansatoarea Natty Tardivel, care avea la acel moment 24 de ani. Cei doi au locuit împreună mai bine de un deceniu înainte de a se căsători, în 2002. Un an mai târziu, Natty a adus pe lume cel de-al patrulea copil al lui Belmondo, pe Stella Eva Angelina. Cuplul a divorțat în 2008.
Marele actor a încetat din viață pe 6 septembrie 2021, la vârsta de 88 de ani, la Paris. Guvernul francez a organizat, în memoria marelui dispărut, o ceremonie impresionantă în fața Hôtel des Invalides, eveniment la care a participat și președintele Emmanuel Macron. Slujba religioasă a avut loc pe 10 septembrie la Biserica Saint-Germain-des-Prés, în prezența familiei, rămășițele lui Belmondo fiind apoi incinerate la crematoriul Cimitirului Père Lachaise. Cenușa a fost depusă în același mormânt în care se aflau osemintele tatălui său, la Cimitirul Montparnasse.
