Ecaterina Dolgorukova l-a întâlnit pentru prima dată pe țarul Alexandru al II-lea pe când avea doar 12 ani. Părinții făceau parte din una dintre cele mai vechi familii nobiliare din Rusia, înaintașul lor, Iuri Dolgoruki, fiind considerat întemeiatorul Moscovei, însă tatăl ei, Prințul Mihail, își pierduse întreaga avere din cauza speculațiilor financiare și a fost nevoit să-și crească fetele pe cheltuiala împăratului.
Moartea neașteptată a lui Mihail Dolgorukov, la scurt timp după vizita pe care țarul i-o făcuse la moșia din gubernia Volhynian, a lăsat familia fără aproape nicio resursă financiată, iar fetele au fost trimise la Institutul Smolnîi din Petersburg, un pension special pentru tinerele ce proveneau din familiile aristocratice. Când țarul Alexandru a vizitat pensionul, patru ani mai târziu, a remarcat-o imediat pe adolescenta Ecaterina, a vizitat-o des și a aranjat să devină domnișoară de onoare a țarinei Maria Alexandrovna. Soția suveranului, bolnavă de tuberculoză din 1863, izolată de fastuoasa viață de la curtea imperială, a acceptat fără rezerve primirea tinerei în anturajul ei.
Țarul avusese multe amante până în momentul acela, iar țarina știa bine că nimic nu-l poate opri, mai ales că medicii îi interziseseră să aibă relațiile sexuale după ce boala de care suferea s-a agravat. Apariția acestei tinere care mergea în apartamentul țarului de 3 – 4 ori pe săptămână a adus, în mod evident, dezaprobarea familiei imperiale, care nu a privit-o deloc cu ochi buni pe metresă.
Ecaterina a primit un apartament luxos în Sankt Petersburg, unde i-a adus pe lume pe primii doi copii pe care i-a avut cu țarul – George și Olga. Alexandru i-a ridicat pe copiii iubitei la rang de prinți și i-a tratat ca pe copiii săi legitimi. Nu după mult timp, frumoasa amantă a rămas din nou însărcinată. Urma cel de-al treilea fiu nelegitim al marelui țar, iar în februarie 1876 Ecaterina a cerut să nască la Palatul de Iarnă, în apartamentele imperiale. Dorința i-a fost îndeplinită, dar imediat după naștere bebelușul a fost dus în reședința mamei din oraș, în timp ce ea a rămas să se refacă la palat.
Copilul s-a îmbolnăvit și a murit nu după mult timp, însă relația Ecaterinei cu țarul a prins rădăcini. În 1880, Alexandru a decis să o primească pe iubita sa, care între timp mai adusese pe lume o fetiță, și pe copiii ei într-un apartament din Palatul de Iarnă, sub același acoperiș cu țarina bolnavă. A convins-o pe Maria Alexandrovna să-i primească și să-i binecuvânteze, iar aceasta, slăbită de puteri, a acceptat. Imediat ce țarina a murit, Alexandru a luat-o de nevastă pe amantă, explicându-le celor din familie că se teme că va fi asasinat și că, după moartea sa, Elisabeta nu ar rămâne cu nimic.
În ciuda dezaprobării fățișe a anturajului, țarul a decis să o legitimeze pe amantă și în scurt timp a ordonat Senatului să-i acorde titlul de prințesă Iurievskaia. Temerile lui s-au împlinit, pentru că un an mai târziu, pe 13 martie, Alexandru al II-lea a fost asasinat în timp ce asista la schimbarea gărzii.
După decesul lui, Ecaterina a primit o pensie de 3,4 milioane de ruble și a acceptat să părăsească Palatul de Iarnă în schimbul unei reședințe pentru ea și cei trei copii. Fosta amantă imperială s-a stabilit la Paris, unde a trăit timp de 47 de ani, până pe 15 februarie 1922. A devenit foarte cunoscută în Franța, pentru că, în ultimii ei ani, găzduia întâlnirile emigrației ruse, avea 20 de servitori și un tramvai privat, deși urmașii familiei Romanov o disprețuiau profund.
Prințesa Martha Bibesco a publicat o biografie a prințesei Ecaterina Dolgorukova, iar cartea “Katia, demonul albastru al Țarului Alexandru” a stat la baza a două filme. Primul, numit Katia, a apărut în 1938, a avut-o pe Danielle Darrieux în rol principal și a fost regizat de Maurice Tourneur, iar cel de-al doilea, purtând același nume, Katia, a fost lansat în 1959, în rolul Ecaterinei fiind distribuită Romy Schneider.
În 1938, ziarul Universul a stat de vorbă cu Martha Bibescu despre prima ecranizare a cărții:
„Am găsit pe Principesa Bibescu la Posada, unde am putut să-i pun întrebări despre filmul ei, „KATIA” ce se va da simultan la Bucureşti, Paris, Londra şi Bruxelles.
– Când aţi văzut „Katia” pe ecran, n-aţi avut nici o dezamăgire?
– Dimpotrivă. Pe vremea pe când scriam „Katia”, acum câţiva ani, obsesia personajului care caută să reînvie prin această operaţie magică a scrisului, se impunea deseori mie sub aparenţa încântătoare a lui Danielle Darrieux. O văzusem pentru întâia oară în filmul „Mayerling”. Din acest moment, ca o revelaţie fulgerătoare, eroina la care mă gândeam de atâta timp luase definitiv înfăţişarea ei.
– Vă gândeaţi de mult la „Katia”?
– Auzisem de la tata multe povestiri de pe timpul războiului de la 1877. Ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei fusese la Cartierul General al Marelui Duce Nicolae ce se găsea pe vremea acea la Ploieşti. El fusese eroul acestui roman de dragoste. Văzusem în albume chipurile prea frumoase ale unor femei care fuseseră zeiţele curţii imperiale de odinioară. Dintre ele cea mai încântătoare era principesa Katerina Dolgoruki, mult slăvita şi mult hulita Katia, cu care se însurase morganatic ţarul Alexandru după o lungă dragoste, cu câteva luni înainte de tragicul său sfârşit. O alesesem ca o temă a gândurilor mele. Cu câţiva ani mai târziu, destinul mă apropie pe neaşteptate de dânsa într-un mod cu totul romantic.
Prima vizită pe care o făcui la Paris ca tânără căsătorită fu la principesa Vera, născută Dolgoruki. Dânsa mă primi cu o dragoste care mă uimi. Mă simți imediat ca la mine acasă. Era văduvă și n-avea copii. Mă încântau povestirile despre tinerețea ei petrecută la St. Petersburg pe vremea domniei lui Alexandru al II-lea, în strânsă intimitate cu verișoara ei bună, Katia. Din ce în ce interesul meu pentru Katia crescu și într-o bună zi, ca într-o poveste, eroina romanului îmi ieși în cale chiar în grădina casei principesei Vera din Bois de Boulogne.
Principesa Katia,după moartea împăratului ei iubit, se stabilise şi dânsa în Franţa şi venea să-şi vadă verişoara. Mi-aduc aminte de o serată a Baletelor ruse la operă în timpul căreia mă găseam şezând între amândouă.
Aş fi dorit să rămân la Bucureşti pentru prezentarea filmului la „ARO”, făgăduisem însă interpreţilor, Danielle Darrieux şi John Loder, că mă voi găsi lângă ei la Paris la Teatrul Mariveaux pentru prima seară a filmului”.
