Leopold al II-lea s-a născut pe 9 aprilie 1835 la Bruxelles și a fost al doilea copil al regelui Leopold I al Belgiei și al celei de-a doua soții a acestuia, Louise, fiica regelui Ludovic-Filip al Franței. Revoluția franceză din 1848 l-a forțat pe bunicul matern să fugă în Regatul Unit, unde a murit doi ani mai târziu, în 1850, iar Louise, mama copilului, a fost atât de afectată de moartea tatălui său încât starea ei de sănătate s-a deteriorat rapid și a murit de tuberculoză în același an.
La vârsta de 18 ani, pe 22 august 1853, prințul s-a căsătorit la Bruxelles cu Marie Henriette, verișoara împăratului Franz Joseph al Austriei. Plină de viață și energică, prințesa a fost repede îndrăgită de belgieni pentru firea ei blândă și frumusețea delicată, era pasionată de artă și de călărie, își îngrijea personal caii și se ocupa de caritate, făcând deseori opere de binefacere pentru văduve și copii orfani.
Cuplul a avut patru copii: trei fiice și un fiu, pe prințul Leopold, duce de Brabant, însă acesta a murit de pneumonie în 1869, iar pierderea lui le-a provocat o mare tristețe părinților. Căsătoria a devenit nefericită și cuplul s-a despărțit după o ultimă încercare de a avea un alt fiu, pentru că, în locul băiatului mult-așteptat, regina a adus pe lume încă o fată, pe prințesa Clementine. Marie Henriette s-a retras în orașul Spa în 1895 și a încetat din viață șapte ani mai târziu.
În timpul domniei lui Leopold al II-lea, în Belgia au fost realizate o serie de schimbări majore, muncitorii au obținut dreptul de a forma sindicate, registrele de muncă au fost deființate și au fost adoptate mai multe legi împotriva exploatării copiilor. Minorii cu vârsta sub 12 ani nu mai puteau lucra în fabrici, copiii sub 16 ani nu mai puteau fi puși să muncească noaptea, femeilor sub 21 de ani nu le era permis să muncească în subteran, iar muncitorii au câștigat dreptul de a fi despăgubiți pentru accidentele de muncă și au primit ziua de duminică liberă.
Regele a comandat construirea unui număr mare de clădiri, a demarat proiecte urbanistice și lucrări publice, realizate în mare parte din profiturile generate de exploatarea resurselor naturale și a populației din Congo, iar aceste realizări i-au adus supranumele „Builder King”. Clădirile publice se aflau în principal în Bruxelles, Ostende și Anvers și au inclus hipodromul Wellington, Galeriile Regale și Maria Hendrikapark din Ostende, Muzeul Regal pentru Africa Centrală și parcul înconjurător din Tervuren, Parcul Cinquantenaire, Arcul de triumf, complexul și parcul Duden din Bruxelles și gara Antwerpen-Central.
Pe lângă lucrările edilitare, suveranul a achiziționat terenuri și și-a construit numeroase proprietăți private în interiorul și în afara Belgiei. A extins terenul castelului din Laeken și a construit serele regale, turnul japonez și pavilionul chinezesc și a cumpărat mai multe reședințe pe Riviera Franceză, inclusiv Villa des Cèdres, care avea o mică grădina botanică, și Vila Leopolda.
Leopold a avut mai multe amante de-a lungul vieții, dar cea mai cunoscută relație a fost cea cu Caroline Lacroix, pe care a întâlnit-o în 1899, pe când avea vârsta de 65 de ani. Caroline era o prostituată franceză născută la București, avea 16 ani, iar cei doi au rămas împreună până la moartea suveranului.
Tânăra a devenit partenera oficială de viață a regelui după ce regina Marie Henriette a murit și mai târziu a primit în dar Villa Vanderborght, până la care Leopold a construit un pod pietonal pentru a o putea vizita când voia, fără să afle nimeni.
Bătrânul amant era foarte gelos, probabil justificat, pentru că nu o dată l-a prins pe fostul iubit al Carolinei, Durrieux, în casa ei. Metresa a încercat să-l păcăleacă pe rege spunându-i că tânărul e fratele ei, însă o publicație a scris că fata și Durrieux au instalat clopote electrice în toate camerele reședinței, astfel încât servitorii să o poată avertiza când se apropia Leopold.
Femeia călătorea frecvent la Paris pentru a-și cumpăra rochii și pălării de lux și se spune că într-o zi a cheltuit trei milioane de franci pentru a-și achiziționa rochii de la un singur magazin. Altădată Caroline i s-a plâns lui Leopold că trenul de seară pleacă prea devreme de la Paris la Bruxelles și are prea puțin timp pentru cumpărături, așa că bătrânul monarh a aranjat ca trenul să plece cu o oră mai târziu.
Când a rămas însărcinată cu primul lor copil, regele a construit un drum nou din bani publici chiar lângă casa ei, pentru a avea pe unde să plimbe bebelușul în landou. Caroline și Leopold au avut doi fii: pe Lucien Philippe Marie Antoine, Duce de Tervuren, și pe Philippe Henri Marie François, Conte de Ravenstein, care a murit la 7 ani.
Regele o lua pe Caroline cu el pretutindeni, cei doi au petrecut mult timp la proprietatea de la Cap Ferratin, din sudul Franței, mai stăteau la Chateau de Larmoy, pe care Leopold îl închiriase pentru ea, apoi amanta a primit Chateau de Balaincourt și o vilă la Bruxelles. Deși de regulă călătoreau incognito și ea nu apărea la evenimente oficiale, au existat și excepții. Caroline l-a însoțit pe Leopold la înmormântarea reginei Victoria, în 1901, provocând un mare scandal public.
Încă de când devenise rege, în 1865, Leopold a explicat obiectivele domniei într-o scrisoare pe care i-a trimis-o fratelui lui, prințul Philippe, contele de Flandra: „Țara trebuie să fie puternică și prosperă, prin urmare trebuie să aibă colonii proprii, frumoase și liniștite”.
În 1876, regele a înființat Asociația Internațională Africană (AIA), care a funcționat ca un paravan pentru proiectul său privat pentru explorarea resurselor din Africa Centrală, în special a cauciucului și fildeșului. În 1879, sub patronajul suveranului, Henry Morton Stanley a intrat în concurență cu exploratorul francez Pierre Savorgnan de Brazza pentru dobândirea drepturilor în regiunea Congo, iar în următorii cinci ani Stanley a lucrat la construirea unui drum de la fluviul inferior la Stanley Pool, unde râul devenea navigabil, pentru a deschide Congo inferior exploatării intensive.
Leopold al II-lea i-a comandat lui Stanley să obțină “contracte” de exploatare a terenurilor în favoarea Asociației Internaționale Congo (AIC) și, prin aceste contracte, teritoriile ar fi fost declarate “state libere” de către AIA, iar el ar fi dobândit suveranitatea deplină în teritoriile colonizate.
La Conferința de la Berlin din februarie 1885, reprezentanții a 14 națiuni europene și ai Statelor Unite i-au oferit lui Leopold al II-lea, prin asociația pe care el o crease, suveranitatea asupra Statului Independent Congo, un teritoriu imens, de 76 de ori mai mare decât Belgia, “pentru a deschide comerțul, pentru a aboli sclavia și pentru a-i creștina pe sălbatici”. La Conferință nu a participat nici o țară africană.
Într-o expediție desfășurată între 1884 și 1885, expediționarii trimiși de rege au străbătut o bună parte din nordul și centrul statului Congo, împărțind bucăți de sticlă colorată prin 450 de sate și cătune africane și punându-i pe oameni să „semneze“ contracte. De fapt, conducătorii și șefii locali, care nici măcar nu știau ce semnează, cedau proprietatea pământurilor lor Asociației Internaționale Congo și se angajau să furnizeze oameni care să execute toate lucrările publice, drumuri, poduri, depozite, să asigure hamali pentru transportarea materialelor și forță de muncă pentru extragerea cauciucului, precum și hrană zilierilor, funcționarilor și soldaților.
Spre deosebire de alte colonizări, în Congo nu a existat nici un fel de rezistență. Pedepsele pentru cei care nu furnizau cantitatea minimă de latex impusă de asociație erau brutale, de la biciuirea și mutilarea copiilor, femeilor și a lucrătorilor până la exterminarea unor sate întregi atunci când respectivele comunități nu-și îndeplineau obligațiile.
În același timp, variola și alte boli devastatoare loveau frecvent populația locală, numai în anul 1896 boala somnului omorând aproximativ 5.000 de africani în satul Lukolela.
La începutul anilor 1900, rapoartele realizate de experți internaționali cu privire la exploatarea inumană și încălcările drepturilor omului au condus la proteste internaționale împotriva abuzurilor regelui Leopold și ale emisarilor săi și, în cele din urmă, în 1908, Parlamentul l-a obligat pe rege să cedeze Statul Independent Congo statului belgian. Adam Hochschild, autor al cărții “King Leopold’s Ghosts”, susține că “singurul scop al lui Leopold a fost să extragă cât mai multă bogăție din acest teritoriu. Un miliard de dolari au fost strânși timp de 23 de ani prin munca forțată a majorității populației masculine. Mii de femei au fost violate și între 8 și 10 milioane de congolezi au murit.”
În 1909, Leopold s-a îmbolnăvit de un “blocaj intestinal”, probabil ocluzie, pe când se afla la casa sa din Laeken. Pe 12 decembrie acel an se căsătorit cu Caroline, într-o ceremonie religioasă oficiată de către capelanul său personal. Mariajul a fost recunoscută de Vatican, deoarece nunta a fost realizată în conformitate cu ritualurile religioase ale Bisericii Catolice, dar a provocat un mare scandal în Belgia, pentru că cetățenii au fost șocați să afle că biserica nu sancționase ritualul și îi permisese Carolinei să rămână la căpătâiul bolnavului. Totuși, în ciuda faptului că erau căsătoriți, ea se ascundea de fiecare dată când un vizitator de seamă venea să-l vadă pe regele bolnav.
Leopold a murit pe 17 decembrie 1909, în prezența iubitei sale și a două asistente medicale, dar cea mai mică dintre fetele sale legitime, Prințesa Clémentine, nu a putut să intre în palat pentru a-i fi alături tatălui în ultimele ore ale vieţii. Celelalte două fiice, prințesele Louise și Stéphanie, au venit și ele la Bruxelles, în speranța unei reconcilieri cu părintele aflat pe patul de moarte, dar Leopold a refuzat să le primească.
De altfel, gândindu-se la ce se va întâmpla după moartea sa, Leopold a decis că nu vrea ca reședințele, moșiile și clădirile de patrimoniu pe care le cumpărase în nume propriu să fie moștenite de fiicele sale, pentru că toate erau căsătorite cu prinți străini și încă din 1900 fondase Royal Trust, organizație prin intermediul căreia a donat cea mai mare parte a proprietăților sale națiunii belgiene.
Caroline a povestit că, înainte de a muri, Leopold s-a întors spre consilierul său, Baronul Auguste Goffinet, și i-a spus: “V-o prezint pe văduva mea și o pun sub protecția voastră atâta timp cât va sta în Belgia după ce eu voi muri”.
Văduva era extrem de bogată datorită darurilor pe care le primise de-a lungul timpului și a continuat să fie în atenția presei și după moartea regelui, mai ales după ce s-a recăsătorit cu Antoine Durrieux, fostul ei iubit.
Durrieux i-a recunoscut pe cei doi fii ai lui Leopold și i-a înfiat, dându-le numele său de familie. Caroline și Antoine au divorțat însă la scurt timp după aceea, dar femeia a reușit să păstreze intactă cea mai mare parte din averea moştenită de la fostul suveran. A stabilit totuși pentru Durrieux o sumă de un milion de dolari pentru ca acesta să mențină în continuare custodia copiilor.
Caroline nu s-a mai recăsătorit niciodată. În 1937, și-a publicat amintirile și a declarat mereu că l-a iubit și i-a fost credincioasă regelui Leopold, așa cum si el a iubit-o pe ea și pe cei doi fii. Fosta prostituată devenită amantă și apoi soție regală a murit pe 12 februarie 1948 la Cambo, în Franța.
