Moartea Regelui-Soare, suveranul care a condus Franța timp de 72 de ani

Fiu al lui Ludovic al XIII-lea și al Annei de Austria, Ludovic al XIV-lea s-a născut la Versailles, pe 5 septembrie 1638, și a fost rezultatul unirii celor mai puternice două dinastii din acea vreme: Casa de Bourbon și Casa de Habsburg.

La titlul tradițional de Delfin de Viennois micului prinț i s-a adăugat la naștere titlul de Primul Fiu al Franței și, pentru că a avut loc după aproape douăzeci și trei de ani de la căsătoria fără urmași a părinților lui, nașterea neașteptată  a moștenitorului tronului a fost considerată un dar din cer, ceea ce a făcut să fie numit și Louis-Dieudonné.

 

În martie 1646 Mazarin, nașul lui Ludovic al XIV-lea, a fost desemnat de regina mamă responsabil pentru educația  tânărului monarh și a  fratelui său, Ducele Philippe d’Orléans, iar cardinalul a devenit astfel “superintendent  al   guvernului  și al conduitei persoanei regelui”. Copilul a avut mai mulți tutori, inclusiv pe Péréfixe de Beaumont și pe François de La Mothe Le Vayer, dar cel mai bun educator al său a fost probabil Pierre de La Porte, primul său valet de chamber. În ciuda eforturilor profesorilor de a-l învăța latina, istoria, matematica, italiana și desenul, Ludovic nu a fost  un elev foarte silitor, dar era fascinat de pictură, arhitectură, muzică și mai ales de dans, care era, la vremea respectivă, o componentă esențială a educației unui domn.

Tânărul a beneficiat de o educație sexuală specială, mama sa cerându-I baronesei de Beauvais, poreclită “Cateau la Borgnesse”, să-l pregătească cu mare atenție în această privință.

 

 

În copilărie, Ludovic al XIV-lea a scăpat ca prin urechile acului de moarte de mai multe ori. La vârsta de 5 ani, aproape că s-a înecat într-unul   dintre iazurile din grădina Palatului Regal, fiind salvat pe ultima sută de metri. La vârsta de 9 ani, pe 10 noiembrie 1647, a fost afectat de variolă și, deși medicii nu mai aveau nicio speranță, tânărul se recuperează    miraculos. La vârsta de 15 ani, avea o tumoare la sân, iar la 17 ani suferea de blenoragie.

Cea mai gravă problemă a apărut pe 30 iunie 1658 când regele, ajuns la vârsta de19 ani, a suferit de intoxicație alimentară severă și de febră tifoidă, diagnosticată ca tifos exantematic. Pe 8 iulie, Ludovic a primit ultimele sacramente și curtea a început să pregătească succesiunea, dar François Guénaut, doctorul  Annei de Austria, i-a dat un emetic bazat pe antimoniu și vin, care l-a vindecat încă o dată “în mod miraculos” pe  tânăr. Potrivit secretarului său, Toussaint Rose, cu această ocazie suveranul și-a pierdut o bună parte din păr și a început să poarte perucile care l-au făcut celebru impunând această modă la curtea de la Versailles.

 

Pe 7 septembrie 1651 o sesiune specială a Parlamentului din Paris, l-a declarat major și tânărul este încoronat pe 7 iunie 1654 la Reims, însă afacerile politice vor fi în continuare lăsate pe mâna cardinalului Mazarin, în timp ce Ludovic și-a continuat pregătirea militară cu mareșalul Franței, vicontele de Turenne.

Pe 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, suveranul i-a convocat pe oamenii care conduseseră Franța sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, ambițiosul superintendent al finanțelor, cancelarul Séguier și diplomații Brienne și Lionne. Regele, care avea vârsta de 22 de ani, i-a privit cu răceală și i-a anunțat că a venit vremea să guverneze el însuși, iar în următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru.

 

Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de importante reforme administrative și mai ales de o restribuire mai bună a taxelor. Suveranul a înființat fabrici și a promovat în mod special țesătoriile din Lyon prin manufacturile Gobelins, care realizau cele mai frumoasele tapițerii și cele mai rafinate țesături, a încurajat venirea în Franța a artizanilor și artiștilor din toată Europa, a sticlarilor din Murano, a tâmplarilor navali din Olanda și a fierarilor din Suedia.

În ciuda faptului că era foarte atent la economia națională, regele a cheltuit sume mari de bani sprijinind artiștii care lucrau sub ordinele sale. Sfătuit de economistul Jean-Baptiste Colbert, controlorul general al finanțelor regale, unul din primele proiecte ale lui Ludovic va fi restaurarea castelului și grădinilor Tuileries. Interioarele i-au fost încredințate lui Charles Le Brun și pictorilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură. În acești ani Ludovic al XIV-lea a luat Academia Franceză sub patronajul său, a creat Academia regală de Arhitectură și Academia regală de Științe și a fost patronul multor artiști printre care pictorii Charles Le Brun, Pierre Mignard, Hyacinthe Rigaud, sculptorii Antoine Cosevox, François Girardot, arhitecții Louis Le Vau, Jules Hardouin-Mansard și muzicienii Jean Baptiste Lully și Marc-Antoin Charpentier.

La Paris se construiesc monumente publice care devin simboluri ale monarhiei absolutiste, două piețe care vor influența urbanismul din toată Europa, Place Vendôme și Place des Victoire, mărește Palatul Luvru, ordonă construirea complexului militar Hôtel des Invalides și a unui spital enorm pentru săraci, la Salpêtrière. În această perioadă se construiește Observatorul din Paris, vechile ziduri medievale ale orașului sunt dărâmate și se construiesc porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei sale: Saint Denis și Saint Martin, apoi Pont Royal și Champs-Élysées.

La Versailles regele a mărit considerabil colecția regală de artă, cumpărând picturi din colecția comerciantului Everhard Jabach, dar și antichități, desene ale marilor artiști, bronzuri și medalii.

Obligat să se căsătorească cu o soție de care nu era atras, Maria Tereza a Austriei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, mariajul său nu a fost unul fericit, motiv pentru care a avut numeroase amante și mai mulți copii ilegitimi.

 

Trei femei au fost recunoscute în mod deschis metrese oficiale ale Regelui-Soare: Louise de la Vallière, Françoise-Athénaïs de Montespan și Françoise de Maintenon. Fiecare dintre amante era mai vârstnică decât cea de dinaintea sa și pe rând au intrat în grațiile regelui în timp ce făceau parte din anturajul predecesoarelor sale, iar după moartea reginei Maria Tereza, în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon.

Printre favoritele neoficiale ale regelui Ludovic al XIV-lea s-au aflat Madame d’Heudicourt, Maria Mancini, Olympe Mancini, Lucie de La Motte-Argencourt, Isabelle de Ludres, Anne de Rohan-Chabot, Mademoiselle de Thianges, Lydie de Rochefort-Théobon, Marie Angélique de Scorailles, Claude de Vin des Œillets, Catherine Charlotte de Gramont.

Cu soția sa, suveranul a avut șase copii, dar doar unul va supraviețui sopilăriei: Ludovic al Franței, Delfinul Franței. Anne Élisabeth și Marie Anne au murit înainte de a împlini două luni, Marie Thérèse a murit la cinci ani, Philippe-Charles a murit la vârsta de trei ani și Louis-François, înainte de a împlini șase luni.

 

Cu metresa sa, Louise de la Vallière, regele a avut patru copii, primii doi, Charles și Philippe, morți prematur și nerecunoscuți, iar următorii doi, Marie Anne de Bourbon și Louis, Conte de Vermandois, recunoscuți legal.

Cu următoarea sa amantă, Madame de Montespan, Regele-Soare va avea nu mai puțin de șapte copii, Claude de Vin, Mademoiselle des Oeillets îi va dărui o fiică, iar Marie Angélique de Scorailles un fiu.

Sfârșitul domniei Regelui Soare a fost umbrit de pierderea, între 1711 și 1714, a aproape tuturor moștenitorilor săi legitimi și de problemele sale de sănătate. În 1711, Marele Delfin, singurul fiu legitim supraviețuitor, a murit de variolă la vârsta de 49 de ani. În 1712, în timpul epidemiei devastatoare de rujeolă, cel mai mare dintre cei trei nepoți ai săi a murit și el, iar noul delfin, fostul duce de Burgundia, a murit la vârsta de 29 de ani împreună cu soția și fiul său de 5 ani. Supraviețuiește un singur copil, care avea doi ani, viitorul Ludovic al XV-lea al Franței, iar acesta va fi ultimul strănepot legitim al regelui domnitor. Bătrânul suveran a decis în iulie 1714 să consolideze casa regală prin acordarea dreptului de succesiune, „în absența tuturor prinților de sânge regal”, ducelui de Maine și contelui de Toulouse, doi dintre fiii săi bastarzi legitimați, copiii doamnei de Montespan.

 

Pe 10 august 1715 suveranul s-a plâns de o durere la piciorul stâng, iar medicul său, doctorul Fagon, l-a diagnosticat două zile mai târziu cu sciatică și i-a dat un tratament cu medicamente. Regele mânca din ce în ce mai puțin și părea foarte slăbit, așa că pe 21 august a acceptat o consultație colectivă a unui consiliu format din patru medici de la Facultatea de Medicină din Paris, iar aceștia au confirmat sciatica. Între timp regele făcea febră, iar pe picior îi apăruseră pete negre, ceea ce arăta apariția unei cangrene. Doctorul Fagon i-a prescris pansamente cu coniac camforat și băi cu lapte de măgar. După trei zile situația s-a înrăutățit, iar primul chirurg al regelui, Georges Mareschal, l-a anunțat că presupusa sciatica este, de fapt, o cangrenă uscată care degenerează prin ischemie, iar medicii sunt neputincioși.

Regele dorea amputarea piciorului, dar doctorii săi, având în vedere vârsta și progresul bolii, l-au făcut să înțeleagă că ar fi inutil. Pe 24 august, Ludovic al XIV-lea a cerut să se spovedească părintelui Le Tellier, a doua zi a cerut să primească sacramentele de la marele capelan al Franței, cardinalul de Rohan, apoi toată curtea regală a trecut pe la patul său mortuar. În cele din urmă, a cerut să-l vadă pe strănepotul său, micul Delfin, viitorul rege Ludovic al XV-lea, care avea 5 ani și jumătate și pe care l-a sfătuit să nu-l imite în pasiunea sa pentru clădiri, să ușureze mizeria poporului și să trăiască în pace cu vecinii. Marele rege a recunoscut chiar: „Am iubit prea mult războiul care este ruina popoarelor”. Pe patul de moarte va mai spune: „Mă duc, dar statul va rămâne mereu” și în cele din urmă a intrat în agonie.

 

Regele a murit pe 1 septembrie 1715, în jurul orei 8:15, iar moartea sa a pus capăt unei domnii de șaptezeci și doi de ani și o sută de zile. A doua zi, corpul său a fost transportat în antecamera Oeil-de-bœuf a Palatului Versailles pentru a fi autopsiat, apoi îmbălsămat și închis într-un sicriu dublu, din plumb și stejar, iar din a treia zi sicriul va fi expus timp de o săptămână în salonul Mercure, pentru a primi onorurile supușilor săi.

Convoiul funerar a părăsit Versailles pe 8 septembrie 1715 la ora 19:00, pentru că ritualul de înmormântare trebuia să aibă loc noaptea, dar, conform unei legende, procesiunea funerară ar fi fost făcută pe furiș pentru a evita batjocorirea suveranului dispărut de către populație. Sicriul regelui a fost așezat în bolta Bourbon, în cripta bazilicii Saint-Denis.

 

Pe 14 octombrie 1793, în timpul Revoluției franceze, mormântul său a fost profanat, iar trupul i-a fost aruncat într-un mormânt comun de lângă bazilică. În secolul al XIX-lea, regele Louis-Philippe I a comandat un monument pe care l-a plasat în capela Bourbonilor din Saint-Denis, iar arhitectul François Debret este cel care a proiectat impresionantul cenotaf care are în centru un medalion reprezentând un portret al regelui în profil, produs de atelierul sculptorului Girardon în secolul al XVII-lea, sculptura fiind încadrată de patru coloane monumentale de marmură roșie.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *