Misterele scriitoarei Henriette Yvone Stahl

Henriette Yvonne Stahl s-a născut pe 9 ianuarie 1900 la Saint Avold, în Lorena, și a fost fiica scriitorului Henri Stahl, care era de origine alsaciană și franco-elvețiană, și a Blanchei Boueve. Cum părinții nu erau căsătoriți, fetița a fost considerată ilegitimă până în februarie 1901, când relația celor doi s-a oficializat.

Blanche Bœuve venise la București pentru a preda franceza într-un internat condus de Irma, mama lui Henri Stahl. Tânăra avea un fiu dintr-o relație anterioară, pe Gaston Joseph Bœuve (care a devenit avocat, a publicat sub pseudonimul Şerban Voinea și a făcut o carieră de succes în diplomaţie, fiind ambasador al României la Berna).

Despre originea familiei, chiar scriitoarea mărturisea: “O, e o poveste foarte lungă. Familia mea, dinspre partea tatălui, se afla în România din secolul trecut, mai precis cam de pe la 1852. Bunicul, Josef Stahl, a plecat cu Otto I al Bavariei la Constantinopole, unde a căzut prizonier la turci, ipostază în care l-a cunoscut prințul Știrbei. Acesta l-a eliberat pe bunicul și l-a adus în România ca dragoman, pentru că „aventurierul“ era un om cultivat, știa 14 limbi, între care și limba română. Josef Stahl este unul dintre fondatorii Poștei Române. După ce s-a căsătorit cu Irma Niard, originară din orașul Caen — Normandia, pe care a întâlnit-o, însă, la București, bunicul a avut un fiu, Henri, adică pe tatăl meu. Istoria se repetă, destul de fidel: tata o cunoaște pe Blanche Alexandrine Boeuve, o tânără originară din Argentan (tot Normandia), care era profesoară la școala deschisă de bunici, în București. Tatăl meu se îndrăgostește de ea, cei doi tineri se iubesc, dar părinții tânărului nu sunt de acord cu căsătoria. Profesoara pleacă din București, dar Henri Stahl amenință cu sinuciderea și, în cele din urmă, Blanche Alexandrine Boeuve se întoarce în România aducând cu ea o fetiță de un an — Henriette Yvonne, adică pe mine. În anul următor s-a născut fratele meu, Henri, care trăiește de asemenea, în persoana sociologului Henri Stahl. Așa am devenit, deci, româncă…”

Starea de sănătate fragilă a fetiței i-a încetinit dezvoltarea fizică, așa că părinții au dat-o la școală la vârsta de nouă ani. Copila a urmat liceul în particular pentru că era “o elevă proastă”, după cum a mărturisit mai târziu, iar în 1918 a fost trimisă să locuiască la țară, în familia ordonanței Iordache Dumitru, un bărbat care-i salvase viața tatălui ei pe front. Revenită la București, a urmat Conservatorul de Artă Dramatică între anii 1922 – 1925, studiind actoria la clasa lui Ion Livescu. Henriette a debutat în literatură cu poeme în proză ce au fost publicate în revista “Flacăra” și în aceeași perioadă a devenit actriță la Teatrul Național.

Zigu Ornea scria în 1997 despre ea: “Debutase în 1924 (la 24 de ani) cu un roman, “Voica”, uimind, prin realismul evocării, competenţele scriitoriceşti, datorită cunoaşterii, din interior, a lumii satului şi a excelentei ei recreări. Ibraileanu, încântat, i-a dat girul estetic, scriind laudativ despre carte şi chiar Sadoveanu s-a grăbit să o cunoască pe autoare, asigurând-o că are nu numai talent, ci chiar vocaţie. Manuscrisul, trimis la un concurs al ziarului Dimineața, cucerise sufragiile Vieţii Româneşti, unde a şi apărut, iar apoi, după imprimare (pe spezele părintelui ei), a primit premiul Societăţii Scriitorilor Români. Destinul o alesese, şi tânâra scriitoare, înţelegându-şi chemarea, a renunţat la teatru (urmase Conservatorul de Artă Dramatică, pentru care nu era nevoie de liceul absolvit) şi la balet (spre care o îndruma profesoara ei, Floria Capsali). A rămas fidelă scrisului, onorându-l cu demnitate, deşi, s-o spun de pe acum, după a mea părere, nici una dintre multele ei cărţi nu depăşeşte, în valoare, cartea de debut, celebra Voica, deşi, toate, trec bine de mijlocia prozei româneşti”. (România literară, 1997)

L-a cunoscut în acea perioadă pe poetul Ion Vinea, cu care a avut o relație timp de 14 ani, dar, pentru că acesta era extrem de gelos, a ținut-o aproape complet izolată de societate, în casa lor din Brașov. Cei doi s-au despărțit după încheierea războiului, dar au rămas prieteni până la sfârșitul vieții, trecând cu înțelepciune peste problemele din tinerețe.

“Domnişoara Henriette Yvonne-Stahl iubeşte singurătatea. Figura şi gândul, vorba, ca şi mâna, mărturisesc această viaţă. Cuvântul însuşi al scriitoarei a mărturisit:

— Da, îmi place singurătatea. În ultimul timp, am stat aproape patru luni la Braşov, într-o casă cu o livadă mare, unde am trăit aproape fericită. Am putut fi, se poate spune, la dispoziţia mea. Am isprăvit un roman, pe care l-am numit “Steaua Robilor”. E un adevărat roman. L-am conceput în aşa fel încât să se încadreze perfect în gen. “Steaua Robilor” are tot ce poate conţine un roman. O acţiune propriu zisă, eroi principali, eroi secundari, o tema esenţială, dialog corespunzător…

— Şi subiectul?

— După o dragoste, o despărţire. Să nu crezi că e vorba de o dragoste, ci numai de o despărţire.

— Şi cum aţi abordat subiectul acesta?

— Simpla observaţie că în dragoste o despărţire e ceva extraordinar de complicat şi de important m-a interesat în special. Cred că despărţirea e una din marile probleme ale vieţii, poate tot ce e mai semnificativ în viaţa. În amor, în obiceiuri, în tradiţii, despărţirea are darul să formeze caracterul.

— Trebuie oare să te desparţi de un lucru sau de o fiinţă în mod conştient, sau numai satisfăcând o dispoziţie subconştientă?

— Câteodată despărţirea se face înainte de a-ţi da seama că s-a făcut, întocmai aşa cum se desparte şi fructul de pom, sau cum azvârli rochiile când s-au demodat. Despărţirea ia însă câteodată un caracter extraordinar, adică, am putea spune, de nevoie trebuie să iei cuţitul şi să tai, operaţia trebuind făcută chiar dacă pacientul ar trebui să moară pentru succesul operaţiei. Îmi plac şi sunt pentru gesturile eroice.

Spunând acestea, domnișoara Henriette Yvonne Stahl priveşte masca pe care, cu talentul său cunoscut, i-a conceput-o Miliţa Pătraşcu. E şi acesta un eroism.

— Mă întrebi cum de-am ajuns la titlul acesta simbolic şi poet. Iată! E povestea robilor care muncesc de dimineaţă până la răsăritul stelelor pentru odihnă. E povestea tuturor neodihniţilor, a tuturor îndrăgostiţilor”, mărturisea scriitoarea într-un interviu publicat în 1933 în ziarul Rampa.

În 1945, ajunsă la vârsta de patruzeci și cinci de ani, Henriette Yvone Stahl l-a întâlnit pe prozatorul Petru Dumitriu, care avea la acel moment 21 de ani și tocmai fusese premiat pentru cea mai bună nuvelă a anului. Un an mai târziu, tânărul s-a mutat la ea acasă, inițial lângă Cișmigiu și apoi pe Bulevardul Pache Protopopescu. Legătura dintre ei a durat aproximativ 10 ani. În pofida diferenței de vârstă, în 1954 s-au căsătorit, dar au divorțat aproape imediat, motivul fiind, probabil, dorința lui, devenit un scriitor celebru, protejat al regimului comunist, de a-i asigura un statut relativ privilegiat celei care îl formase în anii de tinerețe.

Petru Dumitriu scria texte proletcultiste, glorificând lagărele de muncă forțată de la șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în 1953 îi apăruse nuvela “Bijuterii de familie” și patru ani mai târziu, în 1957, a publicat cele trei volume ale “Cronicii de familie”. Devenise extrem de bine cotat, era plătit regește și deținea funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă.

După despărțirea de Henriette, bărbatul a început o relație cu Irina Medrea, fiica avocatului Florian Medrea, primul comandant al Gărzii Naționale de la Alba Iulia și fosta soție a istoricului Nicolae Fotino, o frumusețe a anilor ’50. Cei doi s-au căsătorit în scurt timp și au avut o fiică, Irene, născută în 1959.

În 1960, Petru Dumitriu a decis să fugă în străinătate și a plecat împreună cu soția, dar fetița, în vârstă de doar un an, a rămas la București. Ajunși în Germania federală, sperau să își poată recupera rapid copilul, dar Irene a fost luată de Securitate de la bunici și trimisă într-un orfelinat, fiind înregistrată cu un nume fals. În ciuda numeroaselor demersuri, Petru Dumitru nu a reușit să-și revadă fetița până în 1964, când premierul Ion Gheorghe Maurer, aflat într-o vizită oficială la Paris, a fost supus unor presiuni publice pentru a rezolva problema copilului-ostatic.

Mai multe ziare publicaseră scrisoarea lui Petru Dumitriu prin care își cerea fetița sechestrată în România și după două luni, la ordinul lui Maurer, Irene a fost eliberată din orfelinat și încredințată surorii Irinei Medrea, aceasta a preluat-o și a plecat, cu acordul autorităților comuniste de la București, în Germania, pentru a o preda părinților.

În tot acest timp, Henriette Yvone Stahl a suferit, la rândul ei, din cauza fugii fostului soț. Deși era bolnavă, la opt luni după plecarea scriitorului a fost arestată pentru o perioadă de un an și patruzeci de zile și a fost interogată pentru a mărturisi tot ce știa despre intențiile lui. În final, a fost acuzată pentru complicitate la infracţiunea de trădare de patrie şi omisiune de denunţ, iar în perioada detenției a fost obligată să spună că ea este, de fapt, autoarea scrierilor lui Dumitriu (“Drum fără pulbere”, “Cronică de familie” și “Pasărea furtunii”), pentru că autoritățile comuniste încercau să-i discrediteze opera fugarului. Bolnavă de inimă, Henriette a cedat, astfel că sub numele ei au apărut în revista “Glasul patriei” mai multe articole de demascare despre fostul soț.  În cele din urmă a fost eliberată din penitenciar, dar i s-a interzis să publice timp de trei ani.

 

 

Henriette Yvone Stahl a murit pe 25 mai 1984 la București, la vârsta de 84 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu catolic, în cavoul familiei. Ultima ei carte, “Martorul eternității”, a fost publicată postum, în 1995, cu un an înainte ca Petru Dumitriu, pe care scriitoarea nu l-a mai văzut după fuga în Occident, să facă unica sa vizită la București de după 1989. Petru Dumitriu a murit la Metz, pe 6 aprilie 2002, în timp ce lucra la trilogia “Non credo, oro” (Nu cred, mă rog).