HomeMonarhieRegele-Soare, suveranul care a condus Franța timp de 72 de ani

Regele-Soare, suveranul care a condus Franța timp de 72 de ani

DS TW

Fiu al lui Ludovic al XIII-lea și al Annei de Austria, Ludovic al XIV-lea a venit pe lume la Versailles, pe 5 septembrie 1638, și a fost rezultatul unirii celor mai puternice două dinastii din acea vreme: Casa de Bourbon și Casa de Habsburg.

La titlul tradițional de Delfin de Viennois micului prinț i s-a adăugat la naștere titlul de Primul Fiu al Franței și, pentru că a avut loc după aproape douăzeci și trei de ani de la căsătoria fără urmași a părinților, apariția neașteptată  a moștenitorului tronului a fost considerată un dar din cer, motiv pentru care a fost numit și Louis-Dieudonné. Pe 14 mai 1643, înainte de a împlini vârsta de cinci ani, când tatăl său a murit, a devenit rege al Franței.

carturesti.ro

În martie 1646, Mazarin, nașul lui, a fost desemnat de regina mamă responsabil pentru educația  tânărului monarh și a fratelui său, Ducele Philippe d’Orléans, cardinalul devenind astfel “superintendent  al   guvernului  și al conduitei persoanei regelui”. Copilul a avut mai mulți tutori, inclusiv pe Péréfixe de Beaumont și pe François de La Mothe Le Vayer, dar cel mai bun educator al său a fost probabil Pierre de La Porte, primul valet de cameră. În ciuda eforturilor profesorilor de a-l învăța latina, istoria, matematica, italiana și desenul, Ludovic nu a fost  un elev foarte silitor, dar era fascinat de pictură, arhitectură, muzică și mai ales de dans, care erau, la vremea respectivă, componente esențiale ale educației unui suveran.

Tânărul a beneficiat și de o educație sexuală specială, mama sa cerându-i baronesei de Beauvais, poreclită “Cateau la Borgnesse”, să-l pregătească cu mare atenție în această privință.

fashiondays.ro

În copilărie, Ludovic al XIV-lea a scăpat de moarte de mai multe ori. La vârsta de 5 ani, aproape că s-a înecat într-unul dintre iazurile din grădina Palatului Regal, fiind salvat pe ultima sută de metri. Pe când avea 9 ani, în noiembrie 1647, a fost afectat de variolă și, deși medicii nu mai aveau nicio speranță, tânărul s-a recuperat miraculos, la vârsta de 15 ani a avut o tumoare la sân, iar la 17 ani a suferit de blenoragie.

Cea mai gravă problemă a apărut pe 30 iunie 1658 când regele, ajuns la vârsta de 19 ani, a fost afectat de intoxicație alimentară severă și de febră tifoidă. Pe 8 iulie, Ludovic a primit ultimele sacramente și curtea regală a început să se pregătească de succesiune, dar François Guénaut, doctorul  Annei de Austria, i-a administrat un vomitiv bazat pe antimoniu și vin, poțiunea vindecându-l încă o dată “în mod miraculos”. Potrivit secretarului său, Toussaint Rose, cu această ocazie suveranul și-a pierdut o bună parte din păr și a început să poarte perucile care l-au făcut celebru, impunând această modă la curtea de la Versailles.

Pe 7 septembrie 1651, o sesiune specială a Parlamentului din Paris l-a declarat major, tânărul a fost încoronat pe 7 iunie 1654, la Reims, însă afacerile politice au fost în continuare lăsate pe mâna cardinalului Mazarin, în timp ce el și-a continuat pregătirea militară cu mareșalul Franței, vicontele de Turenne.

Pe 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, i-a convocat pe oamenii care conduseseră Franța sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, ambițiosul superintendent al finanțelor, cancelarul Séguier și diplomații Brienne și Lionne. Regele, care avea vârsta de 22 de ani, i-a privit cu răceală și i-a anunțat că a venit vremea să guverneze el însuși, iar în următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru.

Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de importante reforme și mai ales de o administrare mai bună a taxelor. Suveranul a înființat fabrici și a promovat în mod special țesătoriile din Lyon prin manufacturile Gobelins, care realizau cele mai frumoasele tapițerii și cele mai rafinate țesături, a încurajat venirea în Franța a artizanilor și artiștilor din toată Europa, a sticlarilor din Murano, a constructorilor de nave din Olanda și a fierarilor din Suedia.

În ciuda faptului că era foarte atent la bugetul național, a cheltuit sume mari de bani sprijinind artiștii care lucrau sub ordinele sale. Sfătuit de economistul Jean-Baptiste Colbert, controlorul general al finanțelor regale, unul din primele proiecte ale lui Ludovic a fost restaurarea castelului și grădinilor Tuileries. Refacerea interioarelor i-a fost încredințată lui Charles Le Brun, care a coordonat lucrările realizate de pictorii Academiei Regale . În acești ani Ludovic al XIV-lea a preluat Academia Franceză sub patronajul său, a creat Academia Regală de Arhitectură și Academia Regală de Științe și a fost patronul multor artiști, printre care pictorii Charles Le Brun, Pierre Mignard, Hyacinthe Rigaud, sculptorii Antoine Cosevox, François Girardot, arhitecții Louis Le Vau, Jules Hardouin-Mansard și muzicienii Jean Baptiste Lully și Marc-Antoin Charpentier.

În epoca sa, la Paris s-au construit monumente publice care au devenit simboluri ale monarhiei absolutiste, două piețe care au influențat urbanismul din toată Europa, Place Vendôme și Place des Victoire, a fost mărit Palatul Luvru, s-a construit complexul militar Hôtel des Invalides și a ridicat un spital uriaș pentru săraci, la Salpêtrière. Tot în această perioadă s-a construit Observatorul din Paris, vechile ziduri medievale ale orașului au fost dărâmate și s-au ridicat porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei monarhiei: Saint Denis și Saint Martin, apoi Pont Royal și Champs-Élysées.

Regele a mărit considerabil colecția regală de artă de la Versailles, cumpărând picturi din colecția comerciantului Everhard Jabach, dar și antichități, desene ale marilor artiști, decorațiuni din bronz și medalii.

Obligat să se căsătorească cu o soție de care nu era atras, Maria Tereza a Austriei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, Ludovic a avut un mariaj nefericit, motiv pentru care a avut numeroase amante și mai mulți copii ilegitimi.

Trei femei au fost recunoscute în mod oficial metrese ale Regelui-Soare: Louise de la Vallière, Françoise-Athénaïs de Montespan și Françoise de Maintenon. După moartea reginei Maria Tereza, în 1683, s-a căsătorit cu ultima dintre ele, doamna de Maintenon.

Printre favoritele neoficiale ale regelui Ludovic al XIV-lea s-au aflat Madame d’Heudicourt, Maria Mancini, Olympe Mancini, Lucie de La Motte-Argencourt, Isabelle de Ludres, Anne de Rohan-Chabot, Mademoiselle de Thianges, Lydie de Rochefort-Théobon, Marie Angélique de Scorailles, Claude de Vin des Œillets și Catherine Charlotte de Gramont.

Cu soția sa, suveranul a avut șase copii, dar doar unul a supraviețuit sopilăriei: Delfinul Ludovic al Franței. Anne Élisabeth și Marie Anne au murit înainte de a împlini două luni, Marie Thérèse a murit la cinci ani, Philippe-Charles a murit la vârsta de trei ani și Louis-François, înainte de a împlini șase luni.

Împreună cu prima dintre metresele oficiale, Louise de la Vallière, regele a avut patru copii, primii doi, Charles și Philippe, morți prematur și nerecunoscuți, iar următorii doi, Marie Anne de Bourbon și Louis, Conte de Vermandois, recunoscuți legal. Cu următoarea amantă, Madame de Montespan,  a avut nu mai puțin de șapte copii, Claude de Vin, Mademoiselle des Oeillets, i-a dăruit o fiică, iar Marie Angélique de Scorailles, un fiu.

Sfârșitul domniei Regelui Soare a fost umbrit de pierderea, între 1711 și 1714, a aproape tuturor moștenitorilor săi legitimi și de probleme mari de sănătate. În 1711, Marele Delfin, singurul fiu legitim supraviețuitor, a murit de variolă, la vârsta de 49 de ani.

În 1712, în timpul epidemiei devastatoare de rujeolă, cel mai mare dintre cei trei nepoți ai săi a murit și el, iar noul delfin, fostul duce de Burgundia, a murit la vârsta de 29 de ani, împreună cu soția și fiul lor de 5 ani. A supraviețuit un singur copil, care avea la acel moment doi ani, viitorul Ludovic al XV-lea al Franței, iar acesta a fost ultimul strănepot legitim al regelui domnitor. Bătrânul suveran a decis în iulie 1714 să acorde dreptul de succesiune, „în absența tuturor prinților de sânge regal” (adică în cazul morții unicului său nepot), ducelui de Maine și contelui de Toulouse, doi dintre fiii săi bastarzi legitimați, copiii doamnei de Montespan.

Pe 10 august 1715, suveranul s-a plâns de o durere la piciorul stâng, iar medicul lui, doctorul Fagon, l-a diagnosticat două zile mai târziu cu sciatică și i-a dat un tratament. Regele mânca din ce în ce mai puțin și părea foarte slăbit, așa că pe 21 august a acceptat să fie consultat de un consiliu format din patru medici de la Facultatea de Medicină din Paris, iar doctorii au confirmat sciatica. Între timp, regele făcea febră, iar pe picior îi apăruseră pete negre, ceea ce indica apariția unei cangrene. Doctorul Fagon i-a prescris pansamente cu coniac camforat și băi cu lapte de măgăriță, după trei zile situația s-a înrăutățit, iar primul chirurg al curții, Georges Mareschal, l-a anunțat că presupusa sciatica este, de fapt, o cangrenă uscată care degenerează prin ischemie.

Regele și-a exprimat dorința ca piciorul să-i fie amputat, dar doctorii săi, având în vedere vârsta și progresul bolii, l-au făcut să înțeleagă că ar fi inutil. Pe 24 august, Ludovic al XIV-lea a cerut să se spovedească, a doua zi a primit sacramentele de la marele capelan al Franței, cardinalul de Rohan, apoi toată curtea regală a trecut pe la patul său. În cele din urmă, a cerut să-și vadă strănepotul, pe micul Delfin, viitorul rege Ludovic al XV-lea, care avea 5 ani și jumătate în acel moment și pe care l-a sfătuit să nu-l imite în pasiunea sa pentru construcții monumentale, să “ușureze mizeria poporului” și să trăiască în pace cu vecinii. Marele rege a recunoscut: „Am iubit prea mult războiul, care este ruina popoarelor”. În ultimele ore ale vieții a spus: „Mă duc, dar statul va rămâne mereu” și în cele din urmă a intrat în agonie.

Regele s-a stins pe 1 septembrie 1715, în jurul orei 8:15, moartea sa punând capăt unei domnii de șaptezeci și doi de ani și o sută de zile. A doua zi, trupul i-a fost transportat în antecamera Oeil-de-bœuf a Palatului Versailles pentru a fi autopsiat, apoi a fost îmbălsămat și închis într-un sicriu dublu, din plumb și stejar. Începând din a treia zi, coșciugul a fost expus timp de o săptămână în salonul Mercure, pentru a primi onorurile supușilor.

Convoiul funerar a părăsit Palatul Versailles pe 8 septembrie 1715 la ora 19:00, pentru că ritualul de înmormântare trebuia să aibă loc noaptea, dar, conform unei legende, procesiunea funerară ar fi fost făcută pe furiș, pentru a evita batjocorirea suveranului dispărut de către popor. Sicriul regelui a fost așezat în bolta Bourbon, în cripta bazilicii Saint-Denis.

 

Pe 14 octombrie 1793, în timpul Revoluției franceze, mormântul său a fost profanat, iar trupul i-a fost aruncat într-un mormânt comun de lângă bazilică. În secolul al XIX-lea, regele Louis-Philippe I a comandat un monument pe care l-a plasat în capela Bourbonilor din Saint-Denis, iar arhitectul François Debret a proiectat impresionantul cenotaf care are în centru un medalion reprezentând un portret al regelui din profil, produs de atelierul sculptorului Girardon în secolul al XVII-lea, sculptura fiind încadrată de patru coloane monumentale de marmură roșie.

 

DS TW

leave a comment