Teresa Cristina s-a născut pe 14 martie 1822, la Napoli, în Regatul celor Două Sicilii, și a fost fiica Ducelui de Calabria, care mai târziu a condus regatul ca regele Francisc I, mama ei fiind infanta Maria Isabel, fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei și sora mai mică a Carlotei a Spaniei. Copila a rămas orfană la doar opt ani, pentru că tatăl ei a murit în 1830, iar mama a neglijat-o după ce s-a căsătorit cu un tânăr ofițer în 1839.
La un moment dat, Vincenzo Ramirez, ministru al Regatului celor Două Sicilii, s-a întâlnit la Viena cu un trimis brazilian care căuta, fără succes, o mireasă pentru împăratul său, tânărul Pedro al II-lea, așa că ideea ca prințesa să se căsătorească cu un suveran a fost considerată o ocazie ce nu trebuia piardută.
Guvernul celor Două Sicilii i-a trimis lui Pedro al II-lea un tablou care înfățișa o tânără frumoasă, iar împăratul a fost încântat de portret, spunând că femeia pare “o zână din basme”, dar, potrivit istoricului James McMurtry Longo, portretul nu era al Teresei Cristina, ci al altei domnișoare, dar când Pedro a descoperit realitatea, era prea târziu.
O mică flotă braziliană compusă dintr-o fregată și două corvete a plecat spre Napoli pe 3 martie 1843 pentru a o aduce pe noua împărăteasă în Brazilia.
Pe 3 septembrie 1843, escadronul brazilian a revenit la Rio de Janeiro, iar suveranul s-a grăbit să urce la bord pentru a-și saluta mireasa. Ducesa s-a îndrăgostit la prima vedere de soțul ei, care era înalt, bine proporționat, blond, cu ochi albaștri, însă tânărul de 17 ani a fost în mod clar dezamăgit. Unul dintre principalele scopuri ale acestui mariaj era asigurarea unui succesor, dar anunțul unei sarcini a împărătesei întârzia să apară, așa că oamenii au început să facă speculații punându-și întrebări legate de potența împăratului, deși adevăratul motiv era diferit: Pedro nu o plăcea pe mireasa sa și cei doi nu își consumaseră relația.
În cele din urmă, Teresa Cristina a cerut să fie trimisă înapoi în Italia, dar soțul a respins ideea, s-a apropiat de ea și relația conjugală a fost consumată, însă a continuat să o trateze cu răceală. Fratele ei mai mic, Luigi, Conte de Áquila, care o însoțise în Brazilia, s-a căsătorit cu sora lui Pedro, Januária și curând au apărut rivalități între susținătorii regelui și cei ai fratelui împărătesei.
Curtenii i-au spus Pedro că Áquila complotează împotriva tronului, deși acest lucru nu era adevărat, iar în scurt timp legătura dintre cei doi a degenerat, s-au certat în public și, pentru evitarea unui scandal, contele de Áquila și Januária au plecat spre Europa pe 23 octombrie 1844.
Deși mariajul cu Pedro a fost tensionat de la început, Teresa Cristina a încercat să fie o soție bună, iar cei doi și-au descoperit interese comune, ambii fiind preocupați de educația copiilor. Nașterea primului băiat, Afonso, în februarie 1845, a fost urmată de venirea pe lume a încă trei copii: Isabela, Leopoldina și Pedro.
În iunie 1847, primul născut a murit, trei ani mai târziu a încetat din viață și mezinul Pedro, astfel că în familia imperială au rămas numai cele două fiice ca moștenitoare ale tronului. Deși Constituția braziliană permitea unei femei să preia coroana, opinia generală era că doar un bărbat este capabil să exercite autoritate asupra poporului. Teresa Cristina era conștientă de obligația de a oferi un moștenitor de sex masculin, dar împăratul era atras de alte femei mult mai frumoase și inteligente și nu a mai avut nicio relație intimă cu soția.
Împărăteasa și-a acceptat rolul din ce în ce mai restrâns la curte și își ocupa timpul scriind, citind, brodând și participând la obligațiile religioase și la diverse proiecte caritabile. Era modestă, generoasă, amabilă, se îmbrăca și acționa discret, purta bijuterii doar în ocazii oficiale, dar părea în permanență tristă.
Pedro al II-lea se schimbase mult, iar Teresa Cristina a devenit extrem de geloasă după ce, pe 9 noiembrie 1856, suveranul a numit-o guvernantă pentru fiicele lor pe Luísa de Barros, Contesă de Barral, soția braziliană a unui nobil francez. Femeia era fermecătoare, veselă, elegantă, sofisticată, bine educată și a câștigat atât inima suveranului, cât și a fiicei mai mari, Isabel. Atitudinea lui față de contesă a pus-o uneori pe Teresa Cristina în situații dificile, ca atunci când Leopoldina, fiica cea mică, a întrebat-o de ce împăratul atingea picioarele guvernantei în timpul lecțiilor.
Fiicele cuplului regal, Isabel și Leopoldina, s-au căsătorit cu Gaston de Orléans și, respectiv, August de Saxa-Coburg-Kohary la sfârșitul anului 1864, iar Contesa de Barral a plecat în Franța un an mai târziu, în martie 1865.
Pe 7 februarie 1871, Leopoldina a murit de febră tifoidă, iar vestea decesului ei a devastat întreaga familie imperială. Pedro și Teresa Cristina au plecat în Europa pentru a-i vizita pe cei patru nepoți orfani, luându-i cu ei la revenirea în țară pe cei doi copii mai mari ai fiicei lor. Pedro Augusto și Augusto au fost crescuți la curtea imperială ca posibili moștenitori ai tronului, pentru că fiica cea mare, Isabel, încă nu avea copii.
Pe 15 noiembrie 1889, suveranul a fost detronat și întreaga familie imperială a fost nevoită să părăsească Brazilia. Potrivit istoricului Roderick J. Barman, “evenimentele din 15 noiembrie 1889 au vătămat-o emoțional și fizic”, pentru că împărăteasa iubea Brazilia și pe locuitorii ei și nu dorea nimic altceva decât să-și sfârșească zilele în patria adoptivă. La vârsta de 66 de ani, suferind de astm, probleme cardiace și artrită, Teresa a fost nevoită să plece de pe continentul sud-american pentru a-și însoți soțul de care nu o mai lega nimic.
După traversarea Atlanticului, familia imperială a ajuns la Lisabona, în Portugalia, de aici cuplul a plecat la Porto, iar pe 24 decembrie împăratul a primit vestea că i s-a interzis oficial să intre în Brazilia. Pedro a scris în jurnal pe 28 decembrie 1889: “Vestea a distrus voința Teresei Cristina de a trăi”. În aceeași zi, în camera rece de hotel, fosta împărăteasă a suferit un stop cardiac.
Ultimele cuvinte i le-a spus unei prietene: “Maria Isabel, nu mor de boală, ci de regret și păreri de rău. Mi-e dor de fiica mea și de nepoți. Nu-i pot îmbrățișa pentru ultima oară. Brazilia, țară minunată… acolo nu mă pot întoarce…”
Teresa Cristina a fost înmormântată la mănăstirea din São Vicente de Fora, în apropiere de Lisabona, dar în 1922 rămășițele ei și ale lui Pedro al II-lea au fost depuse în Brazilia, la Catedrala Petrópolis.
