Destinul Zitei de Bourbon-Parma a fost unul dintre cele mai dramatice din istoria caselor regale europene. Născută într-o familie princiară aflată în exil, Zita a devenit împărăteasă a Austriei și regină a Ungariei în plin dezastru al Primului Război Mondial. După prăbușirea imperiului, familia de Habsburg a fost izgonită și a cunoscut exilul, lipsurile și umilințele. Moartea prematură a împăratului Carol, în 1922, pe insula Madeira, a lăsat-o văduvă la doar 29 de ani, cu opt copii și fără niciun sprijin real. Timp de decenii a rătăcit prin Europa și America, păstrându-și până la sfârșitul vieții demnitatea și convingerea că monarhia habsburgică avea o misiune spirituală în Europa.
Prințesa a venit pe lume la Villa Pianore, în provincia italiană Lucca, pe 9 mai 1892, primind numele după o sfânta italiană care a trăit în Toscana în secolul al XIII-lea. Fiică a lui Robert, ducele detronat al Parmei, și a celei de-a doua lui soții, Infanta Maria Antonia a Portugaliei, și-a petrecut copilăria într-o familie numeroasă.
Tatăl ei mai avea 12 copii din prima căsătorie cu Maria Pia a celor Două Sicilii (șase din ei au suferit de diferite forme de retard mintal și trei au murit la vârste fragede). Din al doilea mariaj a avut tot 12 copii, Zita fiind al 17-lea din cei 24 ai ducelui.
La vârsta de zece ani, prințesa a fost trimisă la școală la Zanberg, unde a urmat un regim strict de instruire religioasă, fiind adusă acasă de-abia în toamna anului 1907, la moartea tatălui. Bunica maternă le-a trimis ulterior pe Zita și pe sora ei, Franziska, la o mănăstire din Insula Wight pentru a-și finaliza educația. Trei dintre fetele familiei au devenit călugărițe, și, pentru un timp, și viitoarea suverană a Imperiului Austro-Ungar a luat în considerare această opțiune.
În apropierea Castelului Schwarzau, reședința familiei, se afla Casa Wartholz, casa arhiducesei Maria Tereza a Austriei, o mătușă maternă care era mama vitregă a arhiducelui Otto (mort în 1906) și bunica vitregă a arhiducelui Carol de Austria-Este, în acel moment al doilea în linia de succesiune la tronul austriac.
Copii fiind, Zita și Carol s-au întâlnit de câteva ori, apoi nu s-au mai văzut timp de zece ani. În 1909, regimentul lui de dragoni staționa la Brandeis on the Elbe, de unde tânărul a plecat să-și viziteze mătușile. Cu acea ocazie, cei doi s-au revăzut și s-au îndrăgostit. Carol era presat să se căsătorească pentru că unchiul lui, Franz Ferdinand, făcuse o căsătorie morganatică, iar copiii acestuia erau excluși din linia de succesiune la tron.
Arhiducele i-a cerut mâna Zitei, iar anunțul logodnei a fost făcut public pe 13 iunie 1911, mariajul fiind organizat la Castelul Schwarzau, pe 21 octombrie 1911. Cei doi au avut 8 copii, primul născut fiind prințul Otto, în 1912, iar ultima născută, arhiducesa Elisabeta, la o lună după moartea prematură a tatălui ei.
Carol I a devenit conducătorul imperiului în noiembrie 1916, deși nu a fost încoronat ca împărat. Pe 30 decembrie 1916, la Budapesta, în catedrala Sf. Matia, a primit titlul de rege al Ungariei, preluând toate atribuțiile predesorului său, împăratul Franz Joseph.
După înfrângerea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, a fost nevoit să renunțe la guvernare prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat. Două zile mai târziu, familia imperială a plecat în Elveția, după ce parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria.
Prima casă în exil a fost Castelul Wartegg din Rorschach, o proprietate deținută de familia de Bourbon-Parma. Autoritățile elvețiene i-au obligat însă să se mute în vestul țării, astfel că foștii suverani s-au stabilit la Villa Prangins, lângă Lacul Geneva, unde au dus o viață relativ liniștită. În timpul exilului, Carol a încercat de două ori să se întoarcă la Budapesta, sperând să-și recupereze tronul. Prima tentativă fost în martie 1921, iar a doua în octombrie același an, dar niciuna nu a avut succes.
Carol și Zita au locuit temporar la Castelul Tata, casa contelui Esterházy, până când au putut găsi o locuință permanentă adecvată. Prima lor opțiune a fost Malta, dar cuplul a fost refuzat de Lordul Curzon. Teritoriul francez a fost exclus și, în cele din urmă, a fost aleasă insula portugheză Madeira. Pe 31 octombrie 1921, fostul cuplu imperial a plecat cu trenul de la Tihany la Baja, apoi și-a continuat călătoria pe mare, ajungând la Funchal în noiembrie. În tot acest timp, copiii au rămas la Castelul Wartegg din Elveția, unde au fost îngrijiți de Maria Theresa, bunica vitregă a lui Carol I și cumnată a împăratului Franz Joseph. Micuții au ajuns la părinții lor, în Madeira, de-abia în februarie 1922.
Înfrânt și trădat, ultimul monarh al dinastiei de Habsburg s-a stins din viață în primăvara acelui an. Nu se simțea bine de ceva vreme și, pe fondul unei imunități scăzute, a făcut o bronșită care, netratată adecvat, s-a transformat rapid în pneumonie. Câțiva dintre copiii cuplului s-au îmbolnăvit și ei, iar Zita, care era însărcinată în 8 luni, i-a îngrijit pe toți cu mult devotament. Carol a murit pe 1 aprilie, ultimele cuvinte către soția sa fiind: „Te iubesc atât de mult.” După înmormântare, un martor a spus despre Zita: „Această femeie este cu adevărat de admirat. Nu și-a pierdut cumpătul nicio secundă. A salutat oamenii, apoi a vorbit cu toți cei care au ajutat la înmormântare”.
Zita a fost văduvă timp de 67 ani, timp în care a purtat permanent doliu negru. După ce a părăsit Madeira, a trăit în Franța, Spania, Belgia, Canada și Statele Unite. În Spania, primul loc al exilului, a adus-o pe lume pe ultima sa fiică, arhiducesa Elisabeta. Fosta suverană și-a crescut copiii modest, nevrând să fie o povară pentru rudele bogate, administrându-și cu atenție veniturile care îi veneau de la proprietățile din Austria, dintr-o podgorie din Johannisberg și din câteva donații nesemnificative.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a găsit-o pe Zita în Belgia. Odată cu invazia nazistă a țării, pe 10 mai 1940, împărăteasa exilată și copiii ei au devenit refugiați de război. Guvernul american le-a acordat vize pe 9 iulie și, după o călătorie plină de aventuri, au ajuns în New York pe 27 iulie. S-au instalat în cele din urmă în Quebec, unde au trăit la limita sărăciei, arhiducesa fiind nevoită să gătească pentru cei opt copii salate de păpădie și, aproape zilnic, mâncare de cartofi sau spanac, după cum consemna ea însăși în memoriile care s-au păstrat.
După război, fosta împărăteasă a vizitat Europa doar pentru a participa la căsătoriile fiilor ei, dar în 1952 a decis să se întoarcă definitiv pe vechiul continent, stabilindu-se la Luxemburg, pentru a avea grijă de bătrâna ei mamă, Maria Antonia. Episcopul Chur, un apropiat al familiei, i-a propus ulterior să se mute într-o reședință din Zizers, în Elveția. Deși restricțiile privind intrarea habsburgilor în Austria fuseseră ridicate, această facilitate s-a aplicat doar celor născuți după 10 aprilie 1919, astfel că nu a putut participa la înmormântarea fiicei sale, Adelheid, în 1972, ceea ce a fost o nouă dramă pentru bătrâna doamnă.
De-abia în 1982 a putut reveni în Austria, la 60 de ani după plecarea în lungul exil. În următorii ani, Zita a făcut mai multe vizite în fosta patrie, apărând la televiziunea națională, oferind o serie de interviuri ziarului vienez Kronen Zeitung, dar întorcându-se mereu la Zizers, în Elveția, unde s-a stins în primele ore ale zilei de 14 martie 1989, înconjurată de familie.
Împărăteasa Zita de Bourbon Parma a fost înmormântată în Cripta Imperială din Viena, iar la funeraliile sale fastuoase au participat 200 de membri ai Casei de Habsburg și ai Casei de Bourbon-Parma și 6.000 de oficiali, politicieni din întreaga Europă, inclusiv un reprezentant al Papei Ioan Paul al II-lea, ceremonia fiind organizată de aceeași casă funerară care s-a ocupat și de înmormântarea împăratului Franz Joseph, în 1916.
În 1949, Biserica Romano-Catolică a inițiat o campanie de beatificare a lui Carol I al Austriei, pentru convingerile creștine pe care și-a întemeiat deciziile politice, iar pe 3 octombrie 2004 fostul suveran a fost beatificat de papa Ioan Paul al II-lea. Pe 10 decembrie 2009, preotul Yves Le Saux, un episcop francez, a deschis procesul diecezan pentru beatificarea Zitei, căreia i s-a acordat titlul de Slujitor al lui Dumnezeu.
