“Într-o cameră caldă, luminoasă, tapetată cu covoare ce odihnesc privirea, doamna Ella Negruzzi prinde a-și depăna amintirile.
– Înscrierea în barou am făcut-o în 1913 la Iași, fiind admisă de comitetul de disciplină cu majoritate de voturi. La debut, Burada, primul președinte, a ținut un frumos discurs. Debutul l-am avut alături de maeștrii Dissescu și Take Ioneseu în procesul Amira, având ca adversar pe dl. Rosenthal.
– Ați avut emoții?
– Foarte mari. Educația primită acasă juca un rol important. Emanciparea femeii era, în concepția multora de atunci, ceva utopic. Vremurile s-au schimbat. Astăzi abia ne putem da seama de rolul important pe care-l are o ferneie ca apărătoare. Orice s’ar spune de lipsa de logică a femeii, totuși fiind mai sentimentală și mai subiectivă, se identifică cu cauza într-atât încât găsește în sufletul ei motivele temeinice pe care să-și sprijine apărarea.
– Cariera întâmpină greutăți?
– Destul de mari. În primul rând din cauza unei concurențe adesea neloiale și poate și din cauza mândriei care caracterizează pe femeie…
– Aș dori să-mi povestiți o întâmplare anecdotică de la bară. Doamna Negruzzi surâde.
– La debut, pledând contra domnului Rosenthal, domnia sa a spus: Pe cine nu-l lași să moară nu te lasă să trăiești…
– Ce credeți despre viitorul femeii-avocat?
– Neavând mari posibilități să se manifeste la bară, ea își îndreaptă activitatea spre secretariat. Acele tinere avocate care se disting, se pun ele singure în valoare.
Stau doar de câteva minute alături de această demnă luptătoare a cauzei feminine și cutele sincerului ei suflet s-au deschis. Capeți siguranța că-n el nu întâlnești cotituri sau alte aspecte. Îți explici atunci de ce femeile năpăstuite, bogate sau sărace, spre ea se îndreaptă”.
Ella Negruzzi, fiica scriitorului Leon C. Negruzzi și nepoată a lui Costache Negruzzi, s-a născut pe 11 septembrie 1876, la moșia familiei din satul Hermeziu și a urmat Facultatea de Drept la Iași. După absolvirea studiilor universitare a cerut să fie admisă în Baroul Iași, dar cererea i-a fost respinsă inițial pentru că, fiind femeie, nu avea drept de vot. După mai multe procese Ella Negruzzi a devenit prima femeie avocat din Romania, a profesat în Baroul Covurlui – Galați și, din 1919, în Baroul București. Distina doamnă a condus, alături de Calypso Botez și Florica Georgescu, Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române.
Următorul portret îi aparține Margaretei Paximade Ghelmegeanu, prima femeie avocat înregistrată în Baroul Argeş, începând cu septembrie 1920. Spre deosebire de alte barouri din ţară, avocaţii argeşeni nu s-au opus admiterii ei în barou, iar exemplul doamnei Paximade a fost urmat de Maria Zoe Tărtăşescu, în 1929, de Elisabeta Negreţu, în 1932, şi de Sofia Giuroiu în 1939.
„Am găsit-o pe doamna Margareta Ghelmegeanu la birou, între dosare uriașe. E ciudată impresia pe care o resimți în fața femeii de lume exercitând o profesiune. O voce sonoră, cu fraze concise, lapidare m-a lămurit. Doamna Ghelmegeanu e femeia-avocat, aceste două cuvinte completându-se unul pe celălalt. A început avocatura la Pitești, unde tatăl domniei sale era decan al baroului.
– Primul proces al dumneavoastră?
– La tatăl meu s-a prezentat într-o zi un mare proprietar din Argeș, dl. Seltea. Era tocmai pe vremea când se fixau prețurile pământurilor expropriate. Tatăl meu, fiind bolnav, m-a recomandat pe mine. Am primit fără nicio ezitare, așa că imediat după înscrierea în barou a avut loc debutul. În cursul carierei, pledoariiie mele din două procese, unul al inginerului Cristeseu și altul al lui Nicoiae Petropol, au fost publicate în Biblioteca marilor procese.
– Credeți că avocatura are influență păgubitoare în dauna feminității?
– Din contră, ea dă femeii mai mult echilibru și mai multă disciplină în ținuta și în actele ei. Este una din meseriile care încearcă mai mult simțul de răspundere și faptul că femeile au putut să capete un loc respectat, deși sunt la prima generație care pășește acest prag, demonstrează odată mai mult ca femeia este tot atât de aptă ca și bărbatul să ocupe orice post de muncă de răspundere. Chiar de la prima pledoarie am avut impresia că faptul de a fi femeie nu implică o lipsă de încredere din partea publicului, femeile fiind mai migăloase, mai conștincioase.
Doamna Gheimegeanu își amintește de un proces de după debut, în care a trebuit să apere pe o femeie care își omorâse bărbatul, în timpul somnului, cu securea.
– Nu mă puteam decide să o apăr. Gestul era monstruos. Mi-amintesc bine. Era o femeie tânără, cu niște ochi albaștri, reci, ca un tăiș. Dincolo de privirile lor nu puteai citi nimic. Purta la sân un copil, pe care-l alăpta.
Am mai citit încă o dată dosarul și când m-am convins că chinuri mari o împinseseră să săvârșească acest gest, i-am luat apărarea. Colegii însă m-au avertizat că jurații care sunt bărbați au să-mi dea cu scaunele în cap. N-a survenit, totuși, nicio furtună și femeia a căpătat minimul de pedeapsă.
– Dar despre viitorul femei avocat ce credeți?
– El nu va fi altul decât viitorul baroului. Cred în posibilitatea și în dreptul femeii de a trece de partea cealaltă a barei și de a ocupa fotoliul de magistrat”.
Un alt exemplu de avocat din perioada interbelică este Lizeta Gheorghiu, una dintre cele mai cunoscute personalități feminine ale anilor `30, care a devenit apărătoare în celebrul proces „Crima lui Rin-Tin-Tin” și, în 1938, l-a reprezentat în instanță pe legionarul Corneliu Zelea Codreanu. După venirea comuniștilor la putere Lizeta a fost arestată și întemnițară pe rând la Caracal, Mislea și Târgşor.
“În biblioteca Palatului de justiție așteptăm pe domnișoara Lizeta Gheorghiu. Peste puțin timp o altă persoană întreba de același nume. Era un portar concediat fără preaviz, care, după călduroasa recomandație a unui cizmar, avea speranta că domnișoara avocat îi va câștiga dreptatea cauzei. D-ra Gheorghiu e bolnavă, ne-a avertizat o duduie.
În ușă apăru o femeie care o căuta tot pe dânsa. Era una din acele ființe firave, cu chipul îndurerat, brăzdat cu pecetea melancoliei. Gândeam în sinea mea: O fată care a reușit în câțiva ani să învingă greutățile uneia din cele mai spinoase cariere!…
Nu-mi pot explica de ce, dar mi-o inchipuiam înaltă, bine legată, cu timbrul vocii metalic, impunător. Surprinderea a fost mare când în biroul căptușit cu cărti mi-a iesit înainte o ființă micuță, subțirică, cu chipul palid, strângându-și peignoir-ul la piept.
– Iertați-mă, vă rog, că sunt silită să vă primese așa. De-o lună încheiată n-am părăsit patul.
Vocea cu care a rostit aceste cuvinte nu este cea obișnuită majorității femeilor. E caldă, radioasă, cu modulații pline de farmec, așa că cele mai simple cuvinte câstigă un pret deosebit. Îi mărturisesc scopul vizitei.
– Am debutat în procesul doamnei Stravolca. Ținta mi-a fost să conving apărarea de neajunsurile de a fi femeie…
Domnișoara Gheorghiu marchează fraza aceasta cu un surâs trist și crud în același timp. M-a atras “penalul”, care mi-a dat convingerea că această latură de clinică sufleteasca este mai aproape de înțelegerea femeii.
– Aveți emoții?
– Până în clipa când pledez. Atunci devin deodată sigură pe mine, socotindu-mă una cu acuzatul pe care-l apăr. Situația plăcută la bară începe doar atunci când adversarul nu mă menajează, văzând în mine un adversar care trebuie învins.
– Meseria are vreo influență asupra feminității?
– Nu are nevoie să împrumute aerul masculinității, dar trebuie să știe să se impună. Nevoi materiale au împins-o spre această ramură și locul ei e necesar în măsura în care poate să-și îndeplinească corect, exemplar chiar, atribuțiile.
Răspunsurile micului interview de mai sus sunt rostite simptu, fără sforțare de cuvinte căutate, fără avalanșe de fraze nervoase. Printre frânturi, însă, bănuiești puternicul temperament al avocatei. Acolo, la bară, trebuie să-și lase frâu liber întregului tumult suftetesc.
Se spune că la un proces, în timpul scurtei pledoarii a avocatei, jurații au râs și au plâns.
D-ra Lizeta Gheorghiu e o speranță a baroului nostru și consacrarea definitivă va veni, desigur, curând”.
Ultimul portret este al Aurei Sachelarie, nepoata generalului Nicolae Rădescu, autoarea volumului „Puncte negre – încercări de estetică socială”
“Am început avocatura din întâmplare, cum ne mărturisește domnia-sa. Având oarecare avere, voia să știe cum se face un contract, o evacuare, etc. Doctor în filozofie, țintea să plece în Italia să se specializeze în estetică.
Vremurile tulburi au împiedicat-o și, voind să aibă o profesie, s-a înscris în barou, cu puțin mai înainte, ca o accentuare a feminități ei, a f[cut practică timp de patru luni la restaurantul Capșa, având o adevărată vocație pentru arta culinară.
De altfel, a scris și o carte: “Arta și știința bucătăriei”, lucrare astăzi epuizată. Apoi s-a îndreptat spre barou.
– Am debutat la Curtea cu juri într-un proces de pruncucidere. Am avut emoția necunoscutului, care însă nu mi-a dăunat. Eram decisă, dacă eșuez, să nu mai apăr a doua oară… Clienta mea a fost achitată, Curtea m-a felicitat. În aceeași toamnă, am intrat ca secretară la domnul avocat G. Petrovici și tot atunci am ținut și o conferință despre „Ideea de drept și dreptate”, care a fost premiată de barou. După aceea am devenit secretara conferințelor de stagiu. Colegii m-au primit foarte bine. Sunt prima femeie în barou a cărei înscriere n-a mai fost contestată. Astăzi fetele intră în avocatură atrase probabil de mirajul profesiunii, însă, din cauza crizei acute de care suferă mai ales meseria noastră, succesul este mult mai greu. Munca a devenit prea mare în raport cu câștigul. Maeștrii caută să-și micșoreze numărul colaboratorilor, deci locurile de secretare devin din ce în ce mai rare”.
Surse:
Ilustraţiunea română, 22 februarie 1933
Ilustraţiunea română, 1 martie 1933
