HomeEroii României moderneVoievozi și domnitoriMihai Viteazul, un portret fără menajamente, realizat de A.D. Xenopol

Mihai Viteazul, un portret fără menajamente, realizat de A.D. Xenopol

Mihai Viteazul
DS TW

“Mihai Viteazul vine în Muntenia pe la Iulie 1593, fiind foarte bine primit de poporul întreg. Pe lângă însușirile caracterului său, chiar și chipul lui era ademenitor. De o statură proporționată, fire vânjoasă și puternică, cu o figură încadrată în o plină barbă neagră, cu o privire impunătoare, era unul din acele tipuri care dovedesc de la prima vedere și lasă adânc în suflet o neștearsă întipărire. El era în toată puterea lui când urcă treptele tronului muntean, în vârstă de 35 de ani, când știm că la moartea lui, în 1601, era de 42-43 de ani.

(…)

Grabnic și nerăbdător, fulgerător în mișcările sale, din această pricină însă deseori pripit și neprecugetat, iată trăsătura de căpetenie a acestui suflet în veșnic neastâmpăr. Întreaga politică a lui Mihai Viteazul se resimte de această plecare spre faptă, înainte chiar ca ea să fi fost pregatită și asigurată spre izbândă. Așa îl vedem revoltându-se în contra turcilor și suportând periculoasa expediție a lui Sinan Pașa, înainte de a-i fi sosit ajutoarele ardelene și moldovenești.

Îndată ce cuprinde Ardealul, el nu se ocupă a-și așeza și întemeia domnia în această țară, spre a-și întocmi astfel o trainică temelie pentru viitoarele sale isbânzi, ci pleacă în contra lui Ieremia Movilà, cu toate că și împăratul pe al cărui sprijin se întemeia îl oprise de la acest pas. În lupta de la Mirăslău, el nu se gândește că retragerea lui Basta ar putea ascunde o capcană și iese din neatacabila lui poziție spre a se expune în câmp liber unei primejdioase înfrângeri. Știm bine că la toate aceste grabnice apucături ale domnului român se pot găsi explicții și îndreptățiri care totdeauna însoțesc faptele omenești, oricât ar fi ele de greșite și de nechibzuite.

Mihai Viteazul

Nu e mai puțin adevărat că dacă Mihai Viteazul ar fi putut avea mai multă cumpănire în hotărârile sale și a nu le pune în lucrare decât după o mai coaptă cugetare, dacă firea lui cea harnică la faptă nu l-ar fi împins fără de voia lui a lovi înainte de a gândi, lucrurile ar fi putut lua altă întorsătură.

Dar aceste cugetări sunt mai mult niște întorsături stilistice, căci este tot atât de zadarnic de a critica felul de a fi al unei personalități, cum e nepotrivit a o face față de desfășurarea fatală a evenimentelor. Din aceste pricini însă istoria și viața eroului român se dezvoltă cu o repezeciune nemaipomenită. Începutul este așa de aproape de sfârșitul ei, leagănul așa de aproape de mormânt. Și, cu toate acestea, în scurta clipită a celor 8 ani, ce îngrămădire de fapte aruncate unele peste altele, ce material imens pentru istoric, nu mai puțin pentru psiholog! Timpul neavând decât o valoare relativă, măsurată nu prin muta curgere a valului său, ci prin faptele purtate de el, se explică de aici însemnătatea domniei acestui mare suflet al neamului românesc.

Cât e de mare se poate judeca din o singură considerație. Pe când un lung șir de precedesori ai săi nu sunt decât niște jucării în mâinile împărățiilor vecine, ale Turcilor, Ungurilor sau Germanilor, Mihai Viteazul, cum apare pe scenă, determină el șirul împrejurărilor, concentrează asupra lui privirele lumei politice, devine un factor însemnat în evoluțiunea istorică a timpului său.

Mihai Viteazul

Din lut poporul român devenise iar om, atins de degetul dătător de viață al acestui erou. De aceea Mihai Vodă este numit vestit chiar de contemporanii săi.

Care a fost gândul în slujba căruia Mihai puse mărimea și neprecugetarea lui? La începutul carierei sale, el voia să scape țara muntenească de îngrozitoarea îngenunchiere în care căzuse față cu Împărăția Otomană; gând mare și nobil, căci năzuia încotro au tins toate sufletele mari, de la robie spre libertate. Aceeași revoltă contra asuprirei care împinsese pe Mircea cel Bătrân și pe Ștefan cel Mare, a combate de mai înainte domnia turcească, pe Vlad Țepes si pe loan Vodă cel Cumplit, a căuta să o scuture după ce căzuse pe grumajii nenorocitelor țări, își făcuse drum și în marea inimă a lui Mihai Viteazul, și această idee a lui, sprijinită pe o energie fără samăn, îl pun alăturea cu figurile cele mari care au contribuit la dărăpănarea cumplitei puteri turcești.

Am văzut că ideea răscoalei lui Mihai în contra Turcilor nu-i fusese insuflată de principii vecini, că el se dusese să le-o propună, jertfindu-și onoarea lui chiar, prin un tratat înjositor față cu stârpitura de Sigismund Batori și primind astfel o altă robie, însă numai închipuită și pe hârtie, pentru a scăpa de una reală, înfiptă în sângele și carnea poporului său. Dacă ar fi fost dat lui Mihai să rămână pe Iângă această idee primordială, dacă și-ar fi pus puterile toate în combaterea Turcilor, apoi supunându-și popoarele din peninsula Balcanului, el ar fi ajuns departe și undele Bosforului ar fi văzut poate răsfrângându-se în valurile lor sclipirile coifurilor românești.

Acest vis nu este doar numai o răsfrângere a închipuirei vremurilor noastre. El era visat chiar de pe atunci. Așa Mitropolitul Mateiu al Mirdei, în cronica lui rimată, spune că “noi (Grecii) îngăduiam că Mihai va scoate coroana bizantină cu sabia și că ne-o va da-o nouă”.

Cum am spus’o și mai sus, menirea lui Mihai, norocul și viitorul său erau înspre sud și nu înspre nord, încotro întoarse fatalul său destin. El fu nevoit însă de la un timp a părăsi politica sa anti-turcească, căci schimbările întâmplate în țările vecine amenințau tot atâta poziția lui de domn pe cât o amenințaseră până acuma Turcii cei înfuriați. Nevoia de a’și apăra domnia contra scopurilor răsturnătoare ale lui Andrei Batori și a cuscrului acestuia, Ieremia Movilă, îI împinsese peste Munții Ardealului și de aici peste acei ai Moldovei.

Mihai nu avea conștiința că, cucerind aceste țări, el unește într-un singur corp poporul românesc, și numai noi astăzi, văzând realizat pentru o clipă de Mihai acest vis al timpului nostru, punem în acel lut plăsmuit de Mihai gândirea care’l însuflețește; noi credem că Mihai a realizat unirea, fiindcă a întocmit cadrul în care ea trebuie să se înfăptuiască, fie într-un timp îndepărtat.

Că Mihai nu avea în gând să unească țările române, să facă un singur tot din nația românească, se vede din o sumă de considerații. Mai întâi timpurile de atunci nu știau ce vrea să zică popoare și interese poporane. Dinastiile și regii își împărțeau lumea; popoarele se tăiau și se forfecau fără a fi întrebate, pentru interesele cutărui sau cutărui monarh. Apoi Mihai Viteazul nu tinsese nici ideea la unificarea ocârmuirei acelor trei state, ce le pusese sub el; dovadă că el trece în Ardeal împreună cu toată familia și averile lui, părăsind Muntenia, în care voia să pună domn pe fiul său, Pătrașcu. De asemenea, după ce cucerește Moldova, el se gândește în curând a înlocui ocărmuirea provizorie ce o întocmise aici în numele său, prin domnia unui Ștefan, fiul lui Petru Șchiopu (cel mort în Innsbruck) și de aceea stăruia Mihai atât de energic pe lângă împărătul ca să’i lase lui domnia Ardealului. Așadar, atât de puțin se gândea Mihai la unirea Românilor, încât nici nu concepea, după vremile de atunci, unificarea administrativă a țărilor române, ci numai întocmirea lor sub niste domni supuși și ascultători de el, după sistemul feudal ce încă tot nu se desrădăcinase din mintea oamenilor.

Același sistem fusese urmat și de Mircea cel Bătrân, care când detronase pe Iuga al II-lea, nu anexase Moldova, ci pusese în ea pe partizanul său, Alexandru cel Bun; tot așa și de Ștefan cel Mare, care înlocuise pe Radu cel Frumos nu prin o cârmuire moldovenească, ci prin un domn muntean devotat lui, Laiotă Basarab; apoi pe acesta când îi deveni necredincios, prin Țepeluș și, la o nouă trădare, pe acest din urmă prin Vlad Călugărul.

În sfârșit, dovada cea mai învederată că lui Mihai nici i-a trecut prin minte ideea unirei este împrejurarea că el nu eliberează, când pune mâna pe Ardeal, pe poporul românesc din robia în care’l țineau nobilii acelei țări, ci, din contra, ia măsuri ca el să rămână în aceeași stare, garantând nobililor păstrarea neomenoasei ei constituții.

Apoi ce fel de unire între Români voia să realizeze Mihai Viteazul, dacă el lasă în țara cea de căpetenie, în care dorea să domnească el însuși, poporația românească fără drepturi, supusă în robia cea mai degradatoare de către niște popoare de alt neam și de alt sânge cu el? Mihai Viteazul trebuia să sfărâme de la nord pericolul care’l amenințase de la sud, puterea turcească, în prietenii otomanilor, Andrei Batori, Ieremia Movilă și Polonii.

De aceea am văzut că Mihai nu se mulțumea numai cu cucerirea Moldovei și că tindea chiar de a întreprinde pe aceea a Poloniei pentru care și intrase în legături cu țarul Rusiei, Boris Godunov. Apoi cucerirea Poloniei tot în gândurile de unire a țărilor române poate fi subsumată? Este fără îndoială o tendință foarte firească de a căuta departe în timpuri rădăcinile unor idei mari, întrucât ne vine greu a crede că un arbore atât de uriaș să-și găsească sprijinul său numai în păturile superioare ale pământului.

Ideea unirei este într-adevăr un product al dezvoltărei noastre, însă nu a celei politice, ci a celei culturale, care tocmai în timpurile noastre, coborându-se în viața poporului, dădu din ea roade politice. Trebui mai întâi ca poporul român să dobândească conștiința unităței neamului său, spre a se gândi la întruparea sa în un singur corp și această conștiință este un product al mișcărei culturale, începută cu introducerea limbei române în biserică și stat și care își găsește rostirea ei lămurită în însemnații scriitori ai veacului al XVII-lea.

Ea nu poate fi cântată în timpurile de viață neconștiută ale poporului român, nici pe vremea lui Mircea, nici pe acele a lui Ștefan, nici chiar pe acele ale lui Mihai. Cu toate acestea, conștiința că Muntenii și Moldovenii erau același neam răsărit din identitatea limbei și a religiei nu era cu totul străină timpului de atunci. Ba ea era chiar pusă ca temelie unor cereri politice. Așa când boierii Dan Vistiernicul și Vintilă Clucerul, care se dau drept reprezentanții boierimei muntene, cer de la regele Poloniei, Sigismund al II-lea, ca să-l mântuie de voievodul Mihai și să ia țara lor sub protecția Poloniei, cum este și aceea a Moldovei, punându-le domn pe fratele lui Ieremia Movilă, Simion, între motivele pe care boierii își sprijină rugămintea este și acela că toți suntem de aceeași limbă și de aceeași credință și de aceea, în vremile vechi, gospodarul moldovan devenea gospodar muntean și gospodarul muntean, gospodar moldovan.

Mihai căuta deci în cucerirea Ardealului și apoi a Moldovei, singurele pe care din mult mai vastul său plan putea să le aducă la îndeplinire, apărarea și întărirea poziției sale, nu unirea Românilor; și tocmai faptul că el, în această mare întreprindere, nu putu să se gândească la poporul român explică lipsa izbândirei lui”.

*** Extras din “Istoria românilor din Dacia Traiană. Volumul 5: Epoca lui Mihai Viteazul”, A.D. Xenopol

 

Alexandru D. Xenopol (24 martie 1847, Iași – 27 februarie 1920, București) este autorul primei sinteze analitice a istoriei românilor, o culegere de șase volume reunite sub numele “Istoria românilor din Dacia Traiană”. Profesor și rector al Universității din Iași, membru titular al Academiei Române, Xenopol a fost dascălul lui Nicolae Iorga și a fost ales membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris.

DS TW
No comments

leave a comment