Elena Rosetti s-a născut pe 17 iunie 1825 și a fost fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu și a Ecaterinei Rosetti-Solescu. Fetița și-a petrecut copilăria la moșia părinților de la Solești, în Vaslui, unde cei patru copii ai familiei au primit o educație bună, mama fiind cea care supraveghea îndeaproape pregătirea lor.
Elena a învățat de mică limba germană și franceza și de la șapte ani și-a început studiile particulare cu guvernante și profesori străini la moșia de la Șcheia a unchiului Constantin Sturdza.
Când a împlinit vârsta de 15 ani, familia s-a stabilit la Iași și domnișoara Rosetti a fost introdusă în înalta societate. Așa l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza, cu care s-a căsătorit la Iași, pe 30 aprilie 1844, dar mariajul nu a fost deloc fericit, Cuza nefiind nici pe departe un soț statornic. Totuși, între ei s-au păstrat întotdeauna relații de respect, iar Elena i-a acceptat toate infidelitățile și l-a urmat în ciuda indiferenței cu care era tratată de multe ori.
Tânăra i-a fost devotată și l-a sprijinit în cele mai dificile momente ale carierei politice, iar după înăbușirea Revoluției de la 1848, a pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan pentru a pune la punct evadarea viitorului domnitor, care era reținut de oamenii domnitorului Mihail Sturdza. De acolo, Elena și Alexandru Ioan Cuza au fugit la Cernăuți, apoi la Viena și Paris și s-au reîntors în Moldova de-abia peste un an, când ajunsese domn Grigore Ghica.
După Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a Principatelor, dar, pentru a nu se expune intrigilor și atacurilor adversarilor unioniștilor, în 1860 a plecat, la sfatul soțului, la Paris.
Aceasta este perioadă când în viața lui Cuza a intrat ambițioasa Maria Obrenovici, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan.
Elena Doamna, discretă și blândă, a revenit în țară la mijlocul anului 1862, în momentul în care vocile adversarilor lui Cuza erau tot mai sonore împotriva Mariei Obrenovici și a relației cu domnul, iar Elena a fost chemată să acopere, prin prezența ei, scandalul de la curte.
În scurt timp și-a început operele de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna din Cotroceni, o instituție destinată fetelor orfane, apoi a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea” din Iași.
Elena Cuza a fost de acord să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi ai domnitorului, Alexandru, născut în 1862, și Dimitrie, născut în 1865, copii pe care soțul său îi avea cu Maria Obrenovici, s-a ocupat cu grijă de educația lor și, cu siguranță, i-a iubit mult.
Maria Obrenovici
În noaptea când Cuza a abdicat, în februarie 1866, bărbatul se afla în dormitor cu Maria Obrenovici, conform relatărilor vremii. Două zile mai târziu, domnitorul, soția și cei doi fii au părăsit Bucureștiul spre Brașov. Despre Maria Obrenovici se știe că, ajunsă la vârsta de 41 de ani, a aflat că suferă de cancer și s-a sinucis la Dresda.
Cuza și-a petrecut restul vieții în străinătate, locuind la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit, Consiliul de Miniștri fiind cel care a refuzat să-i acorde permis de intrare, pentru că se considera că ar putea periclita stabilitatea politică și așa fragilă. Domnitorul a murit în Germania pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Cei doi fii înfiați au murit înaintea Elenei, primul la vârsta de 23 de ani, la Madrid, iar cel de-al doilea s-a sinucis în 1888. Întoarsă în Moldova după moartea lui Cuza, discreta doamnă s-a retras la Piatra Neamț.
Un gazetar al ziarului Opinia a vizitat-o pe 24 ianuarie 1909:
“Un şuierat lung şi greoi îmi vesteşte sosirea în Piatra-Neamţ. Descind din tren… În faţa mea se întind învelite de zăpadă şirurile de munţi străbătute de Bistriţa, căreia gerul iernei i-a amuţit zgomotosul glas, iar de-o parte şi de alta se înlănţuiesc, ca prinse de o vrajnică şi solidară dragoste, una câte una, casele ce formează frumosul orăşel Piatra.
— La d. Bacalu!, spun birjarului, ce îşi făcea loc printre celelalte trăsurele cu câte un cal, care se înghesuiau să prindă care mai de care puţinii călători sosiţi cu trenul….
Şi de abia urcam, trăsurica zboară cu mine pe pavagiul îngheţat al străzii ce leagă gara cu oraşul, în mijlocul privirilor locuitorilor din dreapta şi din stânga stradelor, ce urmăresc cu acea curiozitate provincială defileul trăsurilor de la gară. Văd pentru prima oară Piatra. Şi nu ştiu de ce, mă simt cuprins de o adâncă emoţie; de ce orăşelul acesta îmi pare că n-ar face parte din ţara noastră; şi de ce, mai ales, privirile celor pe lângă care trec în goana trăsurii îmi fac impresia că ghicesc scopul vizitei mele!
Iată-mă ajuns în strada Ştefan cel Mare. De o parte şi de alta se înşiră case mici, gospodării frumoase, cu grădiniţe de brazi în faţă. În dreapta străzii se ridică şi se întinde liniştit îmbătrânitul munte Cozia, cu plantaţiile sale de brazi şi cu frumosul parc al oraşului
Birjarul se opreşte să cotească spre stânga pe o stradă îngustă și, întorcându-se spre mine, îmi zice:
— Aici în casa asta din colţ şade Doamna Elena Cuza.
Tresar. Și fără să-mi dau seama că era natural să-mi atragă atenția asupra acestei case, îi răspund răstit.
— Dar d. Bacalu, unde şade? Mai e mult până la d-sa?
— Nu, iacă aici… a doua casă, lângă casa Domniţei… spre fund.
Şi privesc casa Doamnei Elena Cuza, casa ce adăposteşte bătrâneţele sfinte ale primei şi ultimei Doamne a României!
O casă mică, modestă, de culoare albă şi cu o înfăţişare veselă şi liniştită.
Dl. Bacalu e un fruntaş cetăţean al Pietrei şi fost membru al maturului corp. Într-una din casele sale șade azi cu chirie Elena Doamna.
Doamna Henrietta, soţia d-lui Bacalu, o distinsă şi inteligentă femeie, se bucură de înalta favoare a intimităţii Doamnei Elena, şi ore întregi stau împreună şi deapănă trecutul ţării, ale cărei triste, dar scumpe suveniruri de aproape 50 de ani le trăieşte sufletul generos şi mare al soţiei lui Cuza-Vodă.
Prin d-na şi d. Bacalu voiesc să-mi fac intrarea la Doamna Elena. Ştiu că viaţa absolut retrasă pe care o duce fosta Doamnă a României o face a fi inaccesibilă oricărei vizite .
Dar sărbătorirea celor 50 de ani ai Unirei e prea strâns legată de viaţa acestei nobile femei pentru ca ţara să nu cunoască ceva măcar din impresiunile Ei asupra marelui act care a unit de veci cele două ţări, evenimentele desfăşurate sub ochii Săi, în casa Ei adesea, şi care au zguduit şi îndurerat pe urmă, atât de adânc, viaţa Ei de martiră…
O convorbire cu Elena Doamna asupra tuturor celor petrecute în marele lupte şi frământări de atunci, asupra celor simţite şi văzute de Ea,— iată la ce m-am gândit când am luat în dimineaţa zilei de Marţi, 20 Ianuarie, trenul spre Piatra şi iată de ce voiesc ca orice preţ să o obţin… şi trebuie să mulţumesc cu recunoştinţă d-nei Bacalu care, cu toate dificultăţile ce-mi închipui că le-a întâmpinat, mi-a putut obţine preţioasa convorvorbire pentru ora 3, luni.
Şi în aşteptarea orei de primire, ce informaţiuni preţioase am căpătat asupra chipului sublim cum îşi duce viaţa, de ani de zile, fosta Doamnă a României.
E pentru a doua oară venită în Piatra. Şi a ales acest orăşel retras la poalele munţilor ca cel mai dătător de linişte pentru sufletul ei atât de zbuciumat. Şi-a făcut o modestă casă, tot pe strada Ştefan cel Mare şi a locuit-o timp de patru ani.
Dar într-o zi dis-de-dimineaţă chemă pe d-na Bacalu şi îi spuse:
– Henriette, fiica mea, eu plec din ţară, plec şi nu ştiu dacă mă voi mai reîntoarce… Nu voiesc să ştie nimeni de plecarea mea. Te rog, fii bună să mă însoţeşti numai până la Bacău. Şi Elena Doamna era teribil de tulburată. Motivul plecării nu era greu de pătruns. Dimitrie Sturdza răscolise iarăşi cenuşa marelui Cuza şi într-un discurs rostit în parlament îi ponegrise memoria.
Elena Doamna a fost sângeros rănită în sufletul Ei de această profanare şi amărâtă, dezgustată, ea părăsea țara la a cărei unire şi înălţare contribuise şi Dânsa, prin sfaturile, prin îndemnurile, şi prin încurajările date scumpului Ei soţ.
A dăruit casa fratelui său, Mitică Rosetti, şi s-a dus la Geneva, dar, după o trecere de trei ani, o apucă dorul de ţară şi într-o bună zi plecă din Geneva pentru a se reîntoarce iarăşi în Piatra. Şi de atunci locuieşte cu chirie în casa d-lui Bacalu. Iarna nu iese deloc din casă. Vara şade mai tot timpul în grădiniţă şi îşi petrece vremea lucrând şi citind.
E de 84 ani şi încă nu întrebuinţează ochelari. Dimineaţa se scoală la 7, după dejun se repauzează puţin, iar seara la ora 10 se culcă, după ce-şi face obișnuita lectură.
Adeseori lectura i-o face o femeie, Germaine, o elveţiană adusă din Geneva acum 3 ani şi pe care a învăţat-o să citească româneşte. Ziarele ei sunt „Figaro” şi „Adevărul”, pe care le citeşte în fiecare zi şi la care e abonată.
Averea ei consistă într-o rentă viageră de 120.000 mii lei anual, pe care o primeşte în două rate semetriale şi din această sumă abia dacă cheltueşte 20.000 mii lei pentru Dânsa, restul de 100.000 mii lei îi întrebuinţează în scopuri de binefacere, în ajutoare pentru săraci şi orfani. Îmbrăcămintea ei e foarte simplă, nu vrea să ştie ce sunt mătăsurite şi într-o zi când i s-a recomandat să-şi facă o asemenea rochie, a zis: „Mi-aş frustra săracii mei“.
Oricine recurge la Ea este ajutat. Şi câţi nenorociţi nu bat la uşile Ei! Pe fiece an dă spitalului de copii Caritatea 25.000 mii lei. Zeci de bătrâni şi bătrâne nevoiaşe sau infirme îşi au pensiea lor anuală de la această generoasă femeie.
Acum, în cursul acestui an, a dat 10.000 mii lei pentru construirea unei băi şcolare în Piatra, a dat alţi 10.000 lei pentru procurarea de instrumente la spitalul din oraş, în memoria lui Cuza- Vodă, cerând a se pune o placă de marmură în sala instrumentelor cu o asemenea inscripţie.
Cu cheltuiala Sa a reparat acum, în urmă, biserica din Ruginoasa şi a asistat la dezgroparea osemintelor lui Cuza, ducând până acolo devotamentul pentru scumpul meu soţ că în persoană a spălat osemintele şi le-a pus în cavoul bisericii.
— Acum pot să mor împăcată!, a zis Elena Doamna, căci mi-am făcut ultima datorie pe pământ pentru iubitul Meu soţ.
Evenimentele sângeroase din primăvara anului 1907 au tulburat-o adânc şi urmărea zi cu zi din Adevărul cele ce se petreceau în ţară şi plângea cu lacrimi de durere.
— Vai, săraca ţărişoara Mea, zicea Ea, ce nenorocire a căzut pe capul ei de se omor între dânşii fraţi de acelaşi sânge şi neam… şi s-a îmbolnăvit.
A trebuit în urmă să i se spue că s-a oprit trimiterea jurnalelor în ţară şi să nu i se mai dea să citească „Adevărul“, pentru a i se putea da liniştea pe care revoluţia agrară i-o răpise şi îi zguduise întreaga fiinţă.
Dar două ore de aşteptare trecură ca o clipă şi nu mă mai săturam ascultînd asemenea povestiri atât de preţioase despre această sfântă femeie,
Iată ora 3 şi doamna Bacalu îmi anunţă că Măria-Sa mă aşteptă, că a primit cu mare mulţumire să-mi acorde convorbirea solicitată şi că se simte fericită că poate să-şi exprime recunoştinţa sa pentru români şi în special pentru ieşeni, care nutresc sentimente atât de frumoase memoriei lui Cuza.
Pornesc spre locuinţa Doamnei Elena împreună cu d. Bacalu. Germaine ne iesă înainte şi ne primeşte.
– Măria Sa vă aşteaptă, ne spune dânsa.
Şi intrăm. Pe un fotoliu larg stă fosta Doamnă a României. Ne plecăm să-i sărutăm mâna. Elena Doamnă vrea să se ridice, dar noi o rugăm să nu se obosească şi să şadă jos.
O privesc…. Vai ce frumoasă figură, ce înfăţişare distinsă, ce trăsături caracteristice de nobleţă şi mândrie, de bunătatea şi blândeţe.
— Sunt fericită, îmi spune Ea, când aud că ţara sărbătoreşte Unirea şi pe Cuza Vodă. Slăvindu-se de cei de azi actele mari şi frumoase ale celor de ieri, şi faptele lor vor fi slăvite de cei de mâine.
Alegerea lui Cuza… ce timpuri, ce timpuri… deşi au trecut 50 de ani de atunci, dar parecă îi văd înşirându-se înaintea mea, cu toate durerile şi bucuriile lor. Şi Doamna Elena, clătinând din cap, scoase un oftat adânc şi ochii Ei se luminară, şi se deschiseră mari, parcă ar fi voit să cuprindă cu ei, deodată, o întreagă epocă.
— Eram tânără. Nu ne gândeam nici Eu, nici Cuza la o asemenea întâmplare, care a avut un rol atât de hotărâtor asupra vieţii Noastre. Moldova era frământată de alegerea Domnitorului, şi lupta se dădea mai mult între Mihail şi Grigore Sturdza. Între tată şi fiu, ambii aduseseră în Iaşi, lăzi încărcate cu galbeni ca să cumpere domnia. Era la începutul lui ianuarie 1859, acum 50 ani.
Soţul meu era Colonel făcut de către Vogoride şi făcea şi el parte din membrii Adunărei naţionale a Moldovei. Era pe timpul căimăcăniei de trei. Noi locuiam în casa părintească a Soleştilor Rossetti din Iaşi. În oraş începuseră să sosească membrii Adunării naţionale. Cuza era din Partidul Naţional, dar între membrii acestui partid, vreo 30 la număr, nu se putea face nici o înţelegere comună asupra candidatului de ales la domnie.
Unii voiau, pe Lascar Catargiu, alţii pe Negri, un foarte de ispravă bărbat, alţii pe Mavrogheni. Cuza, văzând dezbinările dintre amicii săi, se dezinteresa de alegeri.
Un singur lucru voia El: ca să nu se aleagă vreunul din Sturzeşti, căci aveau şi ei susţinătorii lor în adunare. În seara de 3 spre 4 Ianuarie au venit la noi vreo câţiva amici, printre care şi fratele său de arme, Colonelul Pisoski, ca să-l roage să vină negreşit după masă la Elefant, o sală de adunare unde şedea Costache Rola, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii, ca să se lege cu toţii asupra persoanei care va fi susţinută la domnie. Cuza, cu toate rugămintele amicilor săi, a refuzat să se ducă deşi Eu am insistat de dânsul. Şi Ie-a spus: „Faceţi voi ce credeţi, căci pe oricine aţi alege dintre ai noştri, Eu aprob şi semnez cu amândouă mâinele, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie. Şi a plecat la teatru. Teatrul era la Copou, unde este astăzi Universitatea. Eu am rămas acasă. Peste noapte, pe la orele 12, mă pomenesc cu fratele meu Costache Rossetti venind într-un suflet să-mi spună cele petrecute la adunare, căci îl rugasem de cu vreme, și îl așteptam neputând să dorm.
— Ghici cine s-a ales, îmi zise el?
— Nu pot… spune-mi tu în grabă.
— Bucură-te…
— Mă bucur… dar să nu fie Mihalache sau Grigore Sturdza… dar… aide odată, spune-mi.
— Tu, te-ai ales!
— Ce vorbă e asta? Nu te pricep. Dar pentru numele lui D-zeu, spune-mi odată cine e, nu mă fierbe aşa.
— Ia, cine să se aleagă? Pe Cuza l-au ales şi s-au jurat cu toţii şi au semnat actul şi s-au dus să-l iee de la teatru şi să-i vestească alegerea.
După câtva timp a sosit şi Cuza. Era alb ca hârtia la faţă.
Şi a intrat în casă, s-a trântit pe un fotoliu şi mi-a zis oftând :
— Fi-va oare bine de noi? Fi-vom oare noi la înălţimea nevoilor ţărei şi a neamului?
Şi Cuza mi-a povestit cum a aflat ştirea. Tot Pisoski i-a adus-o la teatru. Şi tot el i-a propus candidatura.
— Cătaţi-vă de treabă şi nu glumiţi cu mine, le-a zis amicilor săi Cuza. De domnie îmi arde mie? Şi apoi, ce fel de domn voiţi voi să aveţi, când Sturzeştii au lăzi de galbeni. Ia uitaţi-vă, eu n’am decât 5 lei în buzunar.
Dar Pisoski a început să se jure şi să-i spună că pe el, pe Cuza, a hotărât adunarea să-l aleagă, că doar nu-i copil să glumească. Că văzând cum diferitele candidaturi naţionale cad una câte una, adunarea începuse să se risipească deznădăjduită. Până şi Kogălniceanu, cel mai stăruitor, ieşise din sală, dezgustat, când Pisoski a propus deodată pe Cuza. Propunerea a căzut asupra adunărei ca ceva providenţial; ea a fost primită şi semnată de toţi. Iar a doua zi, la 5 ianuarie, votată nu numai de naţionali, ci şi de partizanii Sturzeştilor, aşa că bărbatul Meu a întrunit unanimitatea voturilor Adunării.
Parcă văd şi acum veselia dusă până la delir de care erau cuprinşi ieşenii. Oh! cât de dragi îmi sunt mie ieşenii! Câtă recunoştinţă le port. Lumea se aduna pe străzi şi plângea de bucurie. Casa noastră era a tuturor. De dimineaţa până seară defilau cu miile şi eram slăviţi şi preamăriţi, căci Cuza era iubit în Iaşi şi cunoscut ca om bun, bun din cale afară.
Şi Doamna Elena parcă întinerise într-o clipă; vocea Ei era cuprinsă de emoţiune; cuvintele Ei ieşeau parcă pline de foc din gură şi-i ardeau buzele, şi obrajii Ei se înviorară. Evocând trecutul, se transfigurase, căci retrăia clipele sublime de atunci.
Urmă o pauză. Văzusem că amintirea aceasta o sbuciumase adânc, dar din nou reluă şirul povestirilor sale.
— După 19 zile s-a făcut şi alegerea Sa la Bucureşti, cam tot la fel cu cea din Iaşi şi astfel s-a săvârşit, în persoana Sa, unirea celor două ţări surori.
Mi-aduc aminte că în acea zi C. A. Rosetti a scris primul său articol în „Românul“ intitulat: „Domnul nostru este sublim“, iar mai apoi, când Rosetti îi recomandă bărbatului Meu la palat ca să dea ţării reforme liberale, Cuza îi spuse:
— Am Eu în palat un sfătuitor mai roşu decât tine, Rosetti, pe „Domniţa“.
Cuza a plecat apoi la Bucureşti. Eu m-am dus pentru câtva timp la Paris, unde Cuza îmi scria şi mă întreţinea asupra celor ce se petreceau în ţară. De-abia suit pe tron şi dificultăţile începuseră.
De trei bărbaţi s-a ajutat El mult la începutul domniei; pe toţi îi iubea şi îi stima deopotrivă. Toţi erau Moldoveni. De Alecsandri soţul Meu s-a servit mult pe la curţile marilor puteri, pentru a căpătă confirmarea în domnie. Şi toate călătoriile ce le făcea în interesul ţării, Alecsandri le suporta pe propria sa socoteală. Cei de azi ar fi bine să fie pildă de asemenea exemple.
De Negri s-a servit mai cu seamă la Constantinopole, în extrem de dificila chestie a secularizărei monăstirilor; iar Kogălniceanu în ţară, pentru atâtea acte mari între care și împroprietărirea sătenilor.
— Să știi, îmi zise Elena Doamna, cercând să se ridice și arătând cu degetul în depărtare, că în această mare operă de împroprietărire a țăranilor rezidă germenul detronării soţului meu. Se temeau marii proprietary că opera de împroprietărire nu se sfârşise aci; că moşiile lor vor fi rând pe rând răpite şi date sătenilor, şi de aceea s-au coalizat cu toţii şi au grăbit detronarea Lui.
*
N-aş fi voit ca în convorbirea mea să ating această parte dureroasă a vieţii Doamnei Elena, dar amintintindu-şi de conjuraţii de atunci, Doamna Elena Cuza voia să-mi facă cunoscute fapte din acelea la care a asistat.
— Mă reîntorsesem de la Paris, chemată de Cuza, ca să fac onorurile Curţii. Atunci am pus și bazele azilului Elena Doamna. Soţia lui Davilla întreţinea copii orfani la dânsa şi eu i-am zis atunci că sunt prea mulţi copilaşi orfani în ţara aceasta pentru ca să încapă numai în cele 4 ziduri ale unei odăi şi să fie crescuţi numai de o femeie. Şi atunci, cu economiile ce strânsesem la Paris, am pus piatra fundamentală a azilului.
Cuza avea de secretar al său pe Mitiţă Sturdza, văr primar cu mine, căci mama mea era soră bună cu tata lui Sturdza.
Prin 1863, Cuza, rugat şi de mine, permite revoluţionarilor poloni să treacă prin ţară arme şi muniţiuni pentru o mare revoluţiune ce o preparau polonii. Mitiţă Sturdza află acest secret şi găseşte cu cale să-l divulge, după cum mai făcuse şi cu alte acte, tot de asemenea natură şi atunci soţul Meu, într-un moment de mare indignare, l-a luat de gulerul hainei şi l-a azvârlit pe scările palatului.
De atunci el a încetat de a mai fi secretarul domnitorului. Dar tot de atunci s-a născut şi acea ură neîmpăcată pe care Sturdza i-a purtat-o lui Cuza şi după moarte. De aceea la detronare, vărul meu, Mitiţă Sturdza, a avut rolul său în conjuraţiune şi din tot ce l-a preocupat mai mult pe el a fost corespondenţa şi actele lui Cuza, pe care în noaptea detronării s-a grăbit să i le sustragă. Desigur că în cutiile birourilor pe care a telegrafiat acum de la Paris ca să i le sigileze se vor fi găsind şi parte din actele bărbatului Meu.
De aceea şi eu, acum câţiva ani, când fratele meu, Teodoriţă Rosseti, se afla aici, i-am spus că sunt hotărâtă să distrug toate actele şi corespondenţele ce-mi păstram de la soţul meu, ca să nu mă pomenesc şi eu cu ele sustrase. Şi le-am ars pe toate.
Acum vrei să ştii ce s-a întâmplat cu polonezii? Nenorociţii au fost măcelăriţi până la unul şi nobila lor mişcare potolită într-o mare de sânge. Polonezii ne-au purtat însă o mare recunoştinţă pentru protecţiunea ce le-am dat. Şi cunoscând sentimentele de simpatie ce le purtam pentru cauza lor, Mi-au dat ca amintire un frumos album.
Şi Elena Doamna, adresându-se d-lui Bacalu, îl rugă să-i aducă albumul. Cu mâinele tremurâade de emoţia amintirilor, fosta Doamnă a României îl deschide şi pe prima parte a copertei citesc scrise în limba franceză următoarele rânduri:
„Alteţei sale Serenisime Principesei Elena Cuza ca o mărturisire de recunoştinţă pentru protecţiunea şi asistenţa dată compatrioţilor în 1863 de soţul său, Alteţa Sa Serenissimă, Principele Alexandru Ion I al Moldovei şi al Valahiei“,
*
Era în seara de 10 Februarie, pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza, vedem un băiat de prăvălie, care nu ştiu prin ce minune pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi ne spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele la palat.
Cuza reţinu băiatul şi trimese între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Bucureşti.
Stăteam în sala de mâncare a palatului când a venit Haralambie.
— Auzi mă Haralambe, îi spuse Vodă cu un aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte o revoluţia mare şi tu nu ştii nimic?
— Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.
— Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai Eu, sculându-Mă de la masă.
— Nu crede, Mărită Doamnă, îmi zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria-Voastră şi Domnitorul poate conta pe armata sa legată de El prin jurământ Şi apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.
Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualitate, să se îndoiască garda la palat.
Trecui la copii, căci Eu locuiam partea palatului dinspre biserica Cretzulescu, dar nu știu de ce eram foarte neliniștită şi nu mă puteam hotărî să mă culc. Asigurările lui Haralamb nu mă convinseseră de fel. Am chemat în cameră pe colonelul Pisoski, unul din aghiotanţii palatului, şi i-am spus:
— Vezi, Pisoski. Eu am mare teamă, căci îl ştii pe Vodă cât este de lesne încrezător, ia măsuri şi, dacă o fi ceva, dă-mi de știre pe dată. Și M-am culcat cu cei doi copii, Alexandru și Dumitru, lângă mine. Dar întru târziu, pe când Mă trudeam să adorm, aud pare-se un zgomot asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată și spun guvernantei franceze care dormea în camera de alături:
— Scoală-te repede, Florentino, şi vezi ce e. Mi se pare că am auzit o descărcătură de armă. Şi Eu mă reped spre copii, care dormeau îngerescul lor somn.
Deodată Florentina intră înfricoşată şi îmi spune:
— Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele palatului. Toate sunt pline de soldaţi şi ofiţeri. Am fost oprită să înaintez şi întrebând ce se petrece mi s-a refuzat orice răspuns. Uşa camerei Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei.
Atunci mă îmbrăcai repede, lăsai copii în grija Florentinei şi deschizând cu curaj uşa încercai să trec, dar fui oprită. Trupele stăteau de o parte și de alta a coridoarelor și soldaţii îmi barară drumul.
— În lături, le strigai Eu, voi să trec la domnitor!
— Nu se poate, îmi răspunseră ei.
— Și cu toate acestea, nu mă poate împiedeca nimeni ca să văd pe domnitor, repetai Eu trebuie, trebuie să-l văd!!
Un căpitan care până atunci ezita să se apropie de mine înaintă şi cu un aer liniştit îmi zise:
— Măria Ta, în zadar încercaţi, nu se poate trece înainte. Şi apoi e şi inutil, căci fostul domnitor nu mai este în palat. Atunci am auzit pentru prima oară cuvîntul de „fostul” domnitor.
Căpitanul, dacă nu mă înșel, era Pilat. Mi se părea că tot pământul se învârtește cu mine, că zidurile palatului se pleacă să mă îngroape; că aerul mă înăbuşe, că ochii nu mai văd nimic, că urechile nu mai aud nimic. Îmi reculesei puterile. Cerui să mi se aducă pe colonelul Pisoski și între două gărzi aghiotantul palatului sosi.
— Ce s-a întâmplat, îl întrerup eu?
— Nu știu nimic, răspunse Pisoski.
Trec în odaie şi zdrobită cad pe scaun. Deschid fereastra și văd grupuri de soldaţi în curte.
— Unde e domnitorul vostru? îi întreb eu.
— L-am dus, nu mai este aci, mi se răspunde.
Se face ziuă. Şi nici o ştire de nicăieri. Atunci m-am gândit la Mitică Sturdza pe care-l ştiam că nu poate fi străin de cele petrecute şi în grabă îi scriu un bilet prin care îi spun că dacă în două ore nu voi fi pusă în măsură de a vedea pe soţul meu, mă voi duce la consulul francez pentru a obţine prin el această permisiune.
După câteva ore o trăsură închisă mă aştepta la scara palatului. Mă urcai cu cei doi copii şi pe cînd voiam să cotesc spre Cotroceni, colonelul Solomon opri trăsura şi-mi zise:
— Spune Măriei Sale că armata nu se solidarizează cu conjuraţii şi că un cuvânt aşteaptă de la domnitorul ei pentru a-L reîntrona!
Sosesc la Cotroceni şi intru cu copiii în odaia lui Cuza.
El se preumbla nervos dintr-un colţ într-altul al odăii şi era îmbrăcat civil. Cum îl văzui, izbucni în lacrămi. Figura lui avea paliditatea morţii. Dar el îşi stăpâni emoţia şi revolta şi înaintă surâzător şi blând spre noi, se apropie de copii şi îi mîngâie.
— Fii liniştită, îmi zise el, vom pleca din ţară şi vom trăi departe şi liniştiţi.
S-a săvârşit ceea ce eu doream de mult. Dar s-ar fi putut petrece altfel lucrările. Şi tu ştii că n-aşteptam decât răspunsul viitorului Domn străin pentru ca să mă retrag din domnie. Dar armata, scumpa mea armată, n-aş fi dorit să o văd călcându-şi jurământul de credinţă.
— Dar armata te urmează, şi e cu Măria Ta, îi spun Eu şi neputând să pronunţ tare numele colonelului Solomon din cauza gardei care se afla în odaie cu noi, îi spusei însă cuvintele lui, că un gest aşteaptă numai de la Cuza pentru a-L urma…
— Niciodată nu voi face vărsare de sânge pentru a-mi recăpăta tronul, zise el.
Dar însăşi mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi faptele lor şi Haralamb a fost unul dintre aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune şi pe care duşmanii lui Cuza au reuşit să o cumpere pentru a-şi exercita influenţa ei nefastă asupra acestui militar.
Am plecat îndată din ţară. Dar înainte de a pleca, Cuza şi-a adus aminte că la 11 Februarie, când l-au detronat, i se plătise leafa pe toată luna. Atunci Cuza a trimis pe aghiotantul Pisoski să înapoieze leafa, oprind numai pe 11 zile, atât cât i se cuvenea, luând o chitanţă în regulă.
La Viena, unde ne-am oprit pentru un scurt timp, Cuza a primit vizita Ducelui Grandmont, ministrul împăratului Napoleon la Viena, care i-a propus din partea împăratului francez tot sprijinul pentru a-l reîntrona.
Dar bărbatul Meu, care refuzase concursul armatei sale, cu atât mai mult nu putea accepta o asemenea propunere şi a răspuns ambasadorului francez:
— Mulţumesc împăratului pentru atenţiunea Sa, dar Eu nu voi intra în ţara Mea niciodată cu sprijinul străinilor şi nici chiar când voi fi chemat de Ea însăşi, căci astfel s-ar desface marea operă a Unirii!
De la Viena am continuat drumul în Italia, unde clima acestei ţări îi convenea foarte mult lui Cuza. Ne-am stabilit la Florenţa, unde am cumpărat o vilă lângă poarta romană şi care a purtat multă vreme numele de: „Villina Cuza”.
În luna mai 1873 am plecat cu toţii la Heidelberg, unde Doamna Costache Epureanu ne spunea că sunt nişte şcoli foarte bune pentru copii.
În apropiere de Heidelberg, trecând printr-un tunel, Cuza răci şi se îmbolnăvi şi cum era puţin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel am voit să-i fac tratamentul pe care îl ştiam Eu; dar prinţul Calinsk, care se afla acolo, ne recomandă un medic care, după părerea mea, ignora sau se făcea că ignorează boala.
Prescripţiunile lui nu mi se păreau deloc eficace şi Eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul că nu e bun de nimic. Îi aplica şervete ude pe piept şi pe ceafă.
…Dar după puţin timp muri.
Şi Elena Doamna își plecă capul îngreuiat de povara gândurilor negre ce-i frământau în aceste momente mintea.
Era trecut de ora 5. Convorbirea fusese prea lungă şi Elena Doamna se vedea obosită.
Mă sculai să plec, dar Ea îmi zise să stau. Îi cerui iertare că am abuzat prea mult de înalta Sa favoare şi că trebuie să mă retrag.
Foasta Doamnă a României se ridică atunci. Plin de adânc respect, îi sărutai mâna ce întinsese spre mine, în vreme ce Măria Sa îmi zise sărutându-mă pe obraz:
— Nu-ţi faci idee ce mare mulţumire mi-a făcut această vizită. Cât pentru sentimentele ce bunii romîni şi în special ieşenii poartă lui Cuza, Eu le ofer întreaga Mea recunoştinţă.
Şi părăsind pe Elena Doamna, mă îndreptai spre gară. Figura Ei de sfântă, ochii Ei scânteietori, vorbele Ei clare şi frumos înşirate, memoria ei prodigioasă… mă urmăreau într-una şi mă urmăresc şi acum; parcă o am înaintea ochilor, o văd, şi vorbesc încă cu Ea.
Fără îndoială, frumuseţea unui neam întreg s-a concentrat în distinsa Ei figură; înţelepciunea unui întreg popor în întreaga Ei minte; generozitatea unei ţări întregi în sufletul Ei Dumnezeiesc şi patriotismul unei naţiuni întregi în inima Ei de nepreţuită Româncă”.
*** Vespasian I. Pella, Opinia, 24 ianuarie 1924
Convorbirea cu gazetarul ieșean a fost ultima mărturie a celei care a fost Doamna Principatelor Unite. Elena Cuza a încetat din viață pe 2 aprilie 1909, la vârsta de 83 de ani.
