Figura împăratului Marcus Ulpius Traianus (53–117 e.n.) ocupă un loc central în istoria Imperiului Roman și în memoria culturală a poporului român.
Reținut de posteritate nu doar ca strateg și administrator, ci și ca promotor al extinderii lumii romane spre estul Europei, Traian a fost primul împărat roman născut în afara Italiei, într-o provincie a imperiului, ceea ce a fost interpretat ca un semn al transformării profunde pe care o traversa Roma la sfârșitul secolului I.
Traian a venit pe lume la 18 septembrie, probabil în anul 53, în municipiul roman Italica, din provincia Baetica (astăzi Andaluzia, în sudul Spaniei). Deși originar din Peninsula Iberică, nu era iberic, ci roman prin sânge și tradiție. Familia sa, Ulpii, aparținea aristocrației romane, fiind descendentă a unui grup de veterani ai lui Scipio Africanul care primiseră pământuri în Hispania după războiul punic din anul 205 înainte de Christos.
Tatăl său, Marcus Ulpius Traianus, a venit la Roma în timpul împăratului Nero și a urcat rapid în ierarhia administrativă și militară, devenind consul în anul 69. Tânărul și-a început cariera militară remarcându-se prin disciplină, talent strategic și loialitate.
Ascensiunea la tron a avut loc în anul 97, când împăratul Nerva, care nu avea moștenitori, l-a adoptat. Soția lui Traian, Pompeia Plotina, provenea dintr-o familie de senatori. Sursele istorice au descris-o ca fiind o femeie înțeleaptă, discretă și loială. Pompeia a acceptat cu greu titlul de Augusta, acordat în 105, și a fost venerată postum cu titlul de Diva. Familia apropiată a împăratului includea o soră, Marciana, și nepoata acesteia, Matidia, ambele purtând, de asemenea, titlul de Augusta. Fiica Matidiei, Sabina, a devenit soția viitorului împărat Hadrian, consolidând legătura de sânge dintre Traian și succesorul său.
Împăratul a urmat modelul succesiunii prin adopție, propunându-l în ultimele clipe ale vieții, la sfatul soției sale, pe Hadrian (Adrianus) drept urmaș.
Traian a murit pe 7 sau 8 august 117, în Seimunt (Cilicia), imediat după încheierea campaniei din Orient împotriva parților. Epuizat de boală și de eforturile militare, și-a găsit sfârșitul înconjurat de cele mai apropiate ființe: soția Plotina și nepoata Matidia. Moartea lui a marcat sfârșitul unei epoci de apogeu a Imperiului Roman, iar moștenirea sa dăinuie și astăzi, deoarece campaniile pe care le-a condus au deschis un capitol esențial în formarea romanității orientale.
Datorită faptelor sale, a rămas în memoria lumii romane drept optimus princeps – cel mai bun dintre împărați – iar în tradiția românească este considerat întemeietorul latinității din estul Europei.
