Pentru majoritatea creștinilor, data nașterii lui Iisus Hristos este certă: 25 decembrie. Este ziua fixată în calendare și sărbătorită de aproape toate bisericile creștine. Și totuși, această certitudine aparentă ascunde o istorie complicată, în care s-au împletit teologia, tradiția și contextul politic.
Niciuna dintre cele patru Evanghelii canonice nu menționează ziua sau luna nașterii lui Iisus. Evangheliștii vorbesc despre loc – Betleemul –, despre împrejurări și semnificație, dar evită orice precizare calendaristică. Pentru creștinii din primele secole, acest detaliu nu părea esențial.
De altfel, primii creștini nu sărbătoreau Nașterea Domnului. Accentul religios cădea aproape exclusiv pe Paști, pe moartea și Învierea lui Hristos. Aniversările de naștere erau privite cu suspiciune, fiind asociate cu lumea păgână. Abia în secolul al III-lea apare preocuparea pentru stabilirea unei date a Nașterii.
Primele calcule nu indicau însă 25 decembrie. În mediul creștin oriental, data de 6 ianuarie a fost preferată inițial, deoarece corespundea sărbătorii Epifaniei, care cuprindea mai multe evenimente: Nașterea, Botezul lui Iisus și arătarea Sa în lume.
În același timp, teologii și episcopii propuneau date diferite, pe baza unor calcule simbolice. Clement din Alexandria menționa, de pildă, 19 aprilie, iar alții indicau 28 martie sau 20–29 mai. Niciuna dintre aceste date nu era însă sărbătorită oficial.
Schimbarea majoră a apărut la Roma, în secolul al IV-lea. În jurul anului 354, documente liturgice romane atestă pentru prima dată celebrarea Nașterii lui Hristos la 25 decembrie. Tradiția îl asociază pe papa Liberius cu această fixare, deși nu există un decret explicit în acest sens. Cert este că data a început să fie cunoscută în Occident, fără a deveni imediat o mare sărbătoare religioasă.
În Orient, adoptarea a fost mai lentă. La Antiohia, Crăciunul pe 25 decembrie a fost atestat în jurul anilor 375–376. Un document esențial este omilia rostită în anul 386 de Ioan Gură de Aur, care menționează că această dată era cunoscută acolo „de aproximativ zece ani”, venind din tradiția Romei, dar nici atunci Crăciunul nu era încă una dintre marile sărbători ale creștinismului.
Abia în secolul al VI-lea, Nașterea Domnului a căpătat un statut liturgic major în întreg spațiul creștin. De ce a fost aleasă, totuși, data de 25 decembrie?
Una dintre explicații leagă Crăciunul de o importantă sărbătoare păgână romană: Sol Invictus, celebrarea Soarelui neînvins, ziua în care romanii marcau renașterea simbolică a soarelui, după solstițiul de iarnă. Alegerea datei de 25 decembrie ar fi permis astfel Bisericii să ofere o reinterpretare creștină unei sărbători populare deja existente.
Părinții Bisericii au încurajat această legătură simbolică. Sfântul Ambrozie, de exemplu, vorbea despre Hristos ca despre „Soarele dreptății”, care aduce lumina adevărului într-o lume întunecată.
Odată cu această substituire, obiceiurile festive romane – petrecerile, urările și cântecele – au supraviețuit sub noi forme și aveau să devină, în timp, parte integrantă a sărbătorii Crăciunului.
