Istoric, publicist, diplomat și om de stat, Mihail Kogălniceanu a militat pentru Unirea Principatelor, secularizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea țăranilor și dobândirea independenței, aflându-se în centrul marilor prefaceri prin care a trecut țara în secolul al XIX-lea. Colaborator apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, apoi ministru de Externe în timpul domniei lui Carol I, a îmbinat erudiția cărturarului cu pragmatismul politicianului, dar nu a fost scutit de compromisuri, confruntări și înfrângeri.
Mihail Kogălniceanu a venit pe lume pe 6 septembrie (17 septembrie pe stil nou) 1817 la Iași și a fost fiul vornicului Ilie Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu, cel care a semnat, în 1749, documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, act emis de prințul Constantin Mavrocordat. Mama lui, Catinca, era româncă din Basarabia sau, după alte surse, provenea dintr-o familie genoveză stabilită în colonia de la Cetatea Albă. Nașa de botez a viitorului politician a fost Marghioala (Maria) Calimach, soția marelui logofăt Grigore Sturdza și mama domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza.
Educat inițial la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași de Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene, a terminat cursurile primare ale școlii din Miroslava, apoi pensionul lui Cuénim, unde i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri, pe Costache Negri și pe Alexandru Ioan Cuza. Ajutat de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, mai întâi în Franța, la Lunéville, apoi la Universitatea Humboldt din Berlin, unde a fost coleg cu Grigore Sturdza, cunoscut ca Beizadea Vițel, cel de-al doilea fiu al domnitorului Moldovei.
După instituirea Regulamentului Organic în Moldova, oficialitățile au decis ca toți studenții moldoveni, inclusiv Kogălniceanu și fiii domnitorului Sturdza, să fie retrași din școlile franceze și să fie înscriși la instituțiile de învățământ din Prusia.
În timpul perioadei petrecute la Berlin, tânărul a fost influențat de juristul Friedrich Carl von Savigny, de Alexander von Humboldt, Eduard Gans și de profesorul Leopold von Ranke. Cel din urmă credea că politicienii trebuie să cunoască în primul rând istoria pentru a deveni responsabili în acțiunile și deciziile pe care le iau în exercitarea funcțiilor publice.
În acea perioadă, Kogălniceanu a făcut cunoștință cu Frederica, Ducesă de Cumberland, și a devenit prieten apropiat al fiului ei, George al V-lea, viitorul conducător al Hanovrei.
Pasionat de temele sociale și istorice, a început să lucreze la primele sale două volume: un studiu despre țigani și lucrarea în limba franceză “Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunăreni”, ambele fiind publicate pentru prima dată în 1837, în Germania.
Tânărul nu și-a finalizat doctoratul pentru că în 1838 a revenit la Iași, unde a primit funcția de adjutant al prințului, publicând în acei ani un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri și articole, prima ediție a Cronicilor Moldovei. De asemenea, a înființat mai multe periodice, printre care Alăuta Românească, Foaea Sătească a Prințipatului Moldovei, Dacia Literară, Calendar pentru Poporul Românesc, Propășirea, multe almanahuri, dar și cărți de bucate și broșuri de popularizare a științei.
Împreună cu Costache Negruzzi, a editat mai multe lucrări ale lui Dimitrie Cantemir, iar mai târziu și-a cumpărat propria tiparniță, la care voia să tipărească edițiile complete ale cronicarilor moldoveni. Astăzi, opinia unanimă este că Mihail Kogălniceanu și Negruzzi au încercat, prin aceste acte de cultură, „occidentalizarea” publicului moldovean.
În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al prințului Sturdza, a devenit director al Teatrului Național din Iași, unde s-au jucat comedii din repertoriul francez și unde a debutat Vasile Alecsandri ca dramaturg.
În 1843, cărturarul a ținut cunoscuta prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs care a avut o influență majoră asupra studenților români de la Universitatea din Paris și asupra întregii generații pașoptiste: „Țara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeste românește și istoria națională este istoria întregii Moldove și a Țării Românești, și cea a fraților din Ardeal”.
În jurul anului 1843, Kogălniceanu a început să fie considerat suspect de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformele progresiste, iar în 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. În același an, în timp ce se îndrepta spre Viena încercând să se apropie de Klemens von Metternich pentru a discuta despre posibila detronare a domnitorului Sturdza, i-a fost suspendat pașaportul.
Arestat pentru scurt timp după revenirea la Iași, s-a implicat după eliberare în politica din Țara Românească, susținându-l pe prietenul său, Ion Ghica, și s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Frăția și ai „Soțietății Literare” din care făceau parte Ghica, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A. Rosetti.
Între 1845 și 1847, a locuit la Paris, devenind membru al Societății Studenților Români (la fel ca Ghica, Bălcescu și Rosetti), a frecventat La Bibliothèque Roumaine și a aderat la francmasonerie, devenind membru al Lojii Ateneul Străinilor.
În martie 1848, la izbucnirea Revoluției în Moldova, Kogălniceanu a fost considerat unul dintre instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat, oferindu-se chiar o recompensă pentru prinderea lui „viu sau mort”. Spre sfârșitul verii, a trecut granița în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fraților Hurmuzachi, devenind principalul ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc din exil.
Manifestul său, „Dorințele Partidei Naționale din Moldova”, elaborat în august 1848, a fost considerat un proiect constituțional, pentru că milita pentru autonomie internă, drepturi civile și politice, separația puterilor în stat, abolirea privilegiilor boierești, desființarea clăcii și unirea cu Țara Românească.
În aprilie 1849, o parte dintre cerințele revoluționarilor au fost îndeplinite prin Tratatul de la Balta Limani, în urma căruia Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei liberale și unioniste, a devenit prinț al Moldovei. Noul domnitor a permis întoarcerea revoluționarilor de la 1848 din exil și i-a numit pe Kogălniceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza în funcții administrative.
În următoarele luni, a ocupat diverse poziții guvernamentale la nivel înalt și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat unirea celor două Principate Dunărene sub o singură administrație.
Pe 10 noiembrie 1852, ajuns la vârsta de 35 de ani, Mihail Kogălniceanu s-a căsătorit cu Ecaterina Jora, văduva unui colonel de miliție, care era cu zece ani mai tânără decât el. Cuplul a avut opt copii, trei băieţi şi cinci fete. Este consemnată însă și relația de aproape 20 de ani cu Raluca Lamotescu, care i-a dăruit o fiică pe nume Maria, dar de-a lungul vieții au fost citate de contemporanii săi relații cu zeci de femei, de la servitoare, profesoare, tinere admiratoare sau doamne din înalta societate, numele a peste 700 de amante fiind notate într-un carnețel care i-a aparținut.
Ales de colegiul electoral al proprietarilor de terenuri din județul Dorohoi în Divanul ad-hoc, a reluat campania în favoarea unirii și a autonomiei și a militat pentru aducerea la conducerea țării a unui prinț străin.
După alegerile din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a decis să-l sprijine pe Alexandru Ioan Cuza la tronul Moldovei, Kogălniceanu jucând un rol decisiv și în hotărârea Divanului de a elimina privilegiile și rangurile boierești. Pe 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domnitor și în Țara Românească, iar pe 8 februarie, la sosirea acestuia la București, politicianul l-a întâmpinat cu un discurs emoționant.
Din 1859 până în 1865, a fost numit de mai multe ori premier și ministru în Guvernul Principatelor Unite, fiind responsabil pentru reformele asociate cu domnia lui Cuza, printre care secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară din 1864, care le-a permis țăranilor să aibă control asupra propriilor case de pe pământurile boierești și să dețină o parcelă de pășune.
Regimul lui Cuza a reușit să promoveze și alte reforme, introducând codul napoleonian, educația publică și monopolurile de stat asupra alcoolului și tutunului, dar domnia lui a devenit instabilă și contestată din toate părțile, mai ales după scandalul relației cu Maria Obrenovici. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp.
După detronarea lui Cuza de către coaliția formată din conservatori și liberali în februarie 1866, aducerea în țară a prințului Carol de Hohenzollern și elaborarea noii Constituții, Kogălniceanu a fost numit ministru de interne în guvernul lui Dimitrie Ghica, funcție pe care a deținut-o în perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870.
Opozant al guvernului Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu, a inițiat convorbiri cu facțiunea liberală din care făceau parte Ion Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti și Dimitrie Brătianu, discuții ce aveau să se desfășoare la București, în casa lui Mazar Paşa (Stephen Bartlett Lakeman). Pe 24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat înființarea Partidului Național Liberal, iar un an mai târziu politicianul a devenit ministru de externe în guvernul Ion Brătianu, fiind unul dintre artizanii intrării României în Războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei.
Discursul pe care l-a ținut pe 9 mai 1877 din fața Parlamentului arăta că guvernul român consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană, iar a doua zi, pe 10 mai, Parlamentul a votat Declarația de independență. La sfârșitul războiului, Kogălniceanu și Brătianu s-au aflat în fruntea delegației României la Congresul de la Berlin, iar în 1880, a devenit primul trimis oficial român la Paris.
După ce s-a retras din viața politică, a devenit președinte al Academiei, funcție pe care a deținut-o între 1887 și 1889. Cărturarul s-a îmbolnăvit grav în 1886 și a preferat să stea departe de viața politică de la București, publicând în acei ani documente din Fondul Eudoxiu Hurmuzachi.
Unul dintre ultimele sale discursuri, ținut în fața Academiei, în prezența regelui Carol I și a reginei Elisabeta, a fost o magistrală trecere în revistă a întregii cariere de om politic, intelectual și funcționar public. Mihail Kogălniceanu a murit la Paris, pe 20 iunie 1891, la vârsta de 73 de ani, în timpul unei intervenții chirugicale.
Ziarul Adevărul consemna: “O veste tristă ne-a sosit aseară din apus. Mihail Kogălniceanu, care se dusese la Paris pentru a căuta leac la cruda boală de care suferea, a încetat din viață ieri dimineață, în urma dureroasei operațiuni la care fusese silit a se supune. Cu dânsul apune o stea luminoasă a istoriei noastre contemporane, un fruntaș printre fruntași. Istoria nepărtinitoare va pune, desigur, numele său în rândul acelora care au fost capul luptei pentru propășirea neamului nostru (…) El întrupa în sine atât calitățile, cât și cusururile neamului românesc.
De aceea Țara îl iubea cu toate slăbiciunile lui, dar și el o iubea din adâncul sufletului. Când, de la înălțimea tribunei, Mihail Kogălniceanu vorbea de țerișoara sa, glasul i se înduioșa, ochii se umpleau de lacrimi și o emoțiune irezistibilă cuprindea pe cei care-l ascultau. De la 1834 și până astăzi, adică mai bine de o jumătate de secol, Kogălniceanu a luptat pentru reînvierea și întărirea neamului său, luând parte la toate faptele cele mari. El a fost individualitatea cea mai marcantă în pleiada de tineri care au luptat înăuntru și în afară, prin scris și prin grai, pentru regenerarea României (…) Țara pierde într-însul pe un patriot de frunte, iar Moldova… pe cel mai ilustru al ei reprezentant, Partidul Liberal, pe unul din șefii lui cei mai autorizați. Mihail Kogălniceanu va rămâne pentru vecie înscris cu litere de aur în capul fruntașilor neamului românesc”.
“Telegrafiată în țară în aceeași zi, știrea morții sale căzu ca izbitura trăsnetelor. De la orașe, trecu cu și mai mari îndurerări la sate”, a scris istoricul literar Augustin Z. N. Pop. Trupul lui Mihail Kogălniceanu a fost adus din Franța în România cu trenul: “Trenul mortuar, după ce străbătu în sens invers – într-o simetrie a sorții oarbe – mediana Europei pe traseul primului drum de școlar al lui Kogălniceanu din toamna 1834, s-a oprit la punctul de frontieră Ițcani luni, 1 iulie, ora 10.45”, iar aici s-a oficiat o slujbă religioasă, fiind apoi transportat într-un vagon amenajat ca o capelă.
„În parcurgerea satelor, țăranii îngenuncheară de-o parte și de alta a liniei ferate. Pe peronul din vale al capitalei Moldovei așteptau și preluau sicriul, la ora 16, mii de ieșeni înlăcrimați, vârstnici, sute de cadre didactice, studenți, școlari, după care rămășițele fură așezate pe un car mortuar și, cu onoruri militare, străbătură străzile.”
Mihail Kogălniceanu a fost depus la Mitropolie, unde studenții și oficialitățile au dus în semn de omagiu zeci de coroane de flori, slujba fiind ținută de mitropolitul Iosif Naniescu. Pe 4 iulie, la ora patru după-amiaza, cortegiul funerar a plecat din curtea Mitropoliei, urmând traseul Str. Ștefan cel Mare – Golia – Cucu – Eternitatea, fiind mărginit de un cordon de sergenți de oraș și unul de jandarmi pedeștri. Suita a fost formată din trei care cu coroane și carul funebru, fiind însoțită de familie, reprezentanți ai Guvernului și ai Regelui Carol, delegați ai Senatului, ai Camerei și ai Academiei Române, rectorul și corpul profesoral al Universității din Iași, delegați ai Partidului Liberal și prietenii marelui dispărut.
Cortegiul a ajuns la Cimitirul Eternitatea din Iași în jurul orei 5 după-amiaza și s-a oprit în fața capelei, de unde sicriul a fost ridicat pe brațe de primarii din zonele rurale și de țăranii moșneni, iar aceștia l-au depus, la finalul slujbei de înmormântare, în cavoul familiei, în sunetul muzicii militare care intona imnul național.
