
Printre problemele cele mai urgente care îl preocupau personal pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, guvernul și opinia publică se afla secularizarea, care viza direct „mănăstirile închinate”, ce deveniseră surse de venituri considerabile pentru egumenii greci și pentru Poarta Otomană.
La începutul domniei lui Cuza, acestea se angajaseră să plătească vistieriei statului un sfert din veniturile lor anuale, dar, amânând mereu aceste obligații, ajunseseră să datoreze statului român sume importante. Arhivele arată că existau nu mai puțin de 558 de proprietăţi ale mănăstirilor închinate, dintre care 25 lucrate chiar de proprietari, 70 de vechilii lor şi 468 de arendaşi, iar întinderea lor era de 1.403.637 pogoane, din care 425.606 lucrate şi 978.031 nelucrate. Venitul total al acestora, provenit din mori, hanuri, păduri, vii, ţarini și case, se ridica la suma de 438.942 galbeni.
La începutul lui aprilie 1859, în Moldova, datoria mănăstirilor către statul român era de 1.466.520 lei, iar în Țara Românească, la sfârșitul aceluaiași an, suma era de 19.490.124 lei.
Totuși, la deschiderea Camerei din 3/15 noiembrie 1863, secularizarea, proiectul care ar fi trebuit să se refere la bunurile mănăstirilor închinate, nu figura. De fapt, acesta nici nu putea fi discutat, deoarece s-ar fi încălcat Protocolul XIII, care cuprindea dispozițiile Convenției de la Paris privind modalitatea rezolvării problemei bunurilor mănăstirilor închinate și, totodată, ar fi reprezentat o provocare la adresa Puterilor garante.
Încă de la 10/22 august 1862, Costache Negri, trimisul României la Constantinopol, înaintase Porții, în urma instrucțiunilor primite de la București, o notă în care se propunea rezolvarea problemei, astfel ca, în schimbul mănăstirilor și bunurilor lor ce urmau să intre în patrimoniul țării, statul român să plătească „locurilor sfinte” suma de 80.000.000 de piaștri, iar alți 10.000.000 să fie destinați înființării unui spital și a unei școli laice la Constantinopol.
Fiindu-le adusă la cunoștință această notă, egumenii greci au protestat și au cerut aplicarea Protocolului XIII al Convenției de la Paris. Poarta Otomană a intervenit în sprijinul lor, manifestându-și dorința de a cere convocarea unei Conferințe a Puterilor garante. Intențiile acestea i-au fost comunicate lui Al. I. Cuza de către Costache Negri, astfel încât domnitorul, la data de 8/20 decembrie 1863 (cu cinci zile înaintea secularizării), i-a trimis o scrisoare lui Ali Pașa, ministrul de externe al Porții, în care îi preciza că este obligat să înfăptuiască reforma pentru țară.
Nemulțumit, Ali Pașa a trimis în 11/23 decembrie 1863 reprezentanților Puterilor garante o circulară prin care cerea convocarea unei conferințe. Între timp, girantul Agenției române la Constantinopol, Nicolae Bordeanu, aflând de demersurile întreprinse de Ali Pașa, l-a informat telegrafic pe Cuza, care a luat măsuri imediate. La 13/25 decembrie 1863, guvernul a prezentat Camerei „Proiectul de lege pentru secularizarea averilor mănăstirești“, care a fost votat imediat, cu 93 de voturi pentru și 3 contra.
Proiectul de lege avea 9 articole și a fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 251 din 17/29 decembrie 1863. Primul articol preciza: „Toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului”. În felul acesta, legea generaliza măsura asupra tuturor averilor mănăstirești, neținând cont dacă erau sau nu închinate. Veniturile rezultate din secularizarea acestor averi urmau să intre în bugetul statului român. Se mai prevedea ca „toate ornamentele, cărțile, vasele sacre și documentele” să fie predate statului român de către egumenii greci care conduseseră mănăstirile.
Galerie foto (extrase din presa epocii, decembrie 1863)
În urma acestui act, întreaga suprafață secularizată atingea procentul de 25,26% din teritoriul țării.
Datorită abilității și diplomației lui Alexandru Ioan Cuza, Puterile garante au fost puse în fața unui fapt împlinit, dar adoptarea acestei legi de către statul român a provocat în afara granițelor reacții vehemente.
Dintre marile puteri, Franța a sprijinit-o necondiționat; nu aceeași a fost însă poziția Rusiei, Austriei, Turciei și Angliei. În urma adoptării legii, Novikov, însărcinatul cu afaceri al Rusiei la Constantinopol, și baronul Prokosch, ambasadorul Austriei, au propus Porții o triplă ocupare a României. Franța s-a opus categoric acestui plan, iar Anglia s-a arătat rezervată, însă a susținut protestul celor trei, protest care s-a finalizat cu o scrisoare a lui Fuad Pașa, marele vizir, sosită la București la data de 2/14 ianuarie 1864, în care acesta declara că el consideră votul exprimat în cameră nul.
Alexandru Ioan Cuza avusese însă grijă să trimită încă de la 24 decembrie 1863/5 ianuarie 1864 o scrisoare lui Ali Pașa, în care explicase argumentele necesității secularizării, adăugând în final: „În această chestie, Alteță, eu nu mai sunt Principele românilor, sunt România însăși”.
Legea secularizării averilor mănăstirești a fost primită cu entuziasm de către întreaga populație, ca un act de mare interes și voință națională. A fost salutată prin numeroase manifestări populare, depeșe telegrafice și scrisori adresate parlamentului și domnului.
La București a avut loc o serbare populară în care „s-a serbat legiuirea”, seara orașul a fost iluminat, numeroase grupuri de cetățeni cu muzică și lăutari s-au plimbat pe străzi până târziu și s-au prezentat și la palatul princiar, aclamând: “Să trăiască Domnitorul! Să trăiască România!”
La deschiderea Adunării generale din 18 decembrie 1863, a fost citit o depeșă telegrafică trimisă de cetățenii districtului Tecuci: „Mărețul act săvârșit de amabilul Parlament, în unire cu Guvernul, la 13 curent, pentru secularizarea moșiilor zise închinate este dovada de patriotism așteptată de atâta timp, umplând de bucurie inimile tuturor, s-au serbat aici cu entuziasm. Felicit Parlamentul, felicit prințul domnitor și Guvernul, așteptând cu aceeași ardoare o asemenea veste și despre darea și votarea mult doritei Constituții!”
*** Revista Muzeelor și Monumentelor, 1974