Născută la 24 iulie 1860, Viktoria Elisabeth Auguste Charlotte părea destinată unei vieți de basm. Era prima nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii și fiica moștenitorului tronului Prusiei, a crescut într-un mediu privilegiat, dar existența ei a fost însă marcată de neînțelegeri și rivalități în familie și multe dezamăgiri personale. Considerată o fire independentă și dificilă, prințesa a sfidat adesea convențiile epocii, iar destinul ei avea să devină unul dintre cele mai controversate din istoria familiei imperiale germane.
Bunica maternă, regina Victoria, a insistat ca nepoata să-i poarte numele, în timp ce familia prusacă își dorea ca prințesă să fie botezată Charlotte, după țarina Alexandra Feodorovna a Rusiei, fosta prințesă Charlotte a Prusiei. Familia a avut opt copii, își petrecea iernile la Berlin și verile la Potsdam, iar în 1863, părinții au cumpărat o proprietate pe care au transformat-o în fermă, unde locuiau cea mai mare parte a timpului. Frederick era un soț iubitor, dar, în calitate de ofițer de armată, pleca frecvent de acasă, în timp ce Vicky, o mamă exigentă, supraveghea cu atenție educația copiilor.
Până la vârsta de doi ani, Charlottei i se spunea „Ditta cea dulce și obraznică”, dar avea să se dovedească a fi cel mai dificil dintre cei opt copii ai familiei. În adolescență era mai mereu nervoasă și agitată, își rodea unghiile, motiv pentru care părinții o puneau să poarte mănuși, iar în 1863, mama ei scria în jurnal: „mintea Charlottei pare prea activă pentru corpul ei, este atât de nervoasă și sensibilă și atât de rapidă, face niște crize de furie și de încăpățânare atât de violente… țipă până devine albastră la față”.
Prințesa a fost o elevă indiferentă, spre disperarea mamei, care dădea o mare importanță educației. Moartea fraților ei, Sigismund și Waldemar, în 1866 și, respectiv, în 1879, a afectat-o profund pe prințesa moștenitoare, care a suferit de depresie. În acea perioadă micuța a devenit favorita bunicilor paterni, pe care i-a vizitat frecvent. Regele Wilhelm și regina Augusta și-au răsfățat nepoata și i-au încurajat rebeliunea împotriva părinților, situația fiind încurajată de cancelarul german Otto von Bismarck, care era în dezacord cu principele moștenitor, pe care îl considera prea liberal.
Când a ajuns la vârsta de paisprezece ani, prințesa a început să sufere de probleme articulare, dureri de cap și insomnii. În aprilie 1877, s-a logodit cu vărul ei, prințul Bernhard de Saxe-Meiningen, moștenitorul Ducatului de Saxe-Meiningen, care era ofițer într-un regiment din Potsdam și care era cu nouă ani mai în vârstă de ea. Decizia a fost influențată de faptul că Charlotte își dorea să devină independentă și să scape de criticile permanente ale mamei.
Logodna a durat aproape un an, timp în care Vicky i-a pregătit o zestre generoasă. Nunta a avut loc la Berlin pe 18 februarie 1878, într-o dublă ceremonie, care a inclus și căsătoria prințesei Elisabeta Anna a Prusiei cu Frederic Augustus de Oldenburg. Noul cuplu s-a stabilit lângă Neues Palais, într-o vilă mică unde locuise anterior Augusta von Harrach, soția morganatică a lui Frederic William al III-lea al Prusiei, apoi cei doi și-au cumpărat o vilă la Cannes, decizie care l-a enervat pe Wilhelm, care considera Franța o țară inamică.
Pe 12 mai 1879, Charlotte a adus pe lume o fetiță, pe Feodora, prima strănepoată a reginei Victoria. Tinerei nu i-a plăcut deloc perioada cât a fost însărcinată și a decis că acesta va fi singurul ei copil, spre consternarea familiei. După nașterea micuței, prințesa participa la recepții și petreceri, mergea în vacanțe lungi, iar în timpul călătoriilor își lăsa adesea fiica în grija mamei ei, care a observat că este un copil mult mai ușor de crescut decât propria fiică.
La fel ca Charlotte, Feodora a suferit de migrene severe și nu a fost deloc interesată de studii, iar Vicky a dat vina pe lipsa îndrumării părintești. Prințul Wilhelm I le-a oferit tinerilor o vilă în Berlin, unde prințesa petrecea o mare parte din timp socializând. Contemporanii spuneau că știa toate bârfele din oraș și că era foarte admirată pentru eleganța ei, dar și criticată, pentru că își cumpăra rochiile și pălăriile doar de la Paris.
Tatăl Charlottei a urcat pe tron devenind împăratul Frederic al III-lea în martie 1888, dar a murit în iunie din cauza unui cancer la gât. După ce fratele ei, Wilhelm al II-lea, a preluat coroana, influența socială a prințesei a crescut, dar la începutul anului 1891 a izbucnit un mare scandal. La Berlin au apărut mai multe scrisori anonime care au ajuns în mâinile membrilor familiei regale, inclusiv la noul împărat Wilhelm și la soția sa, Dona.
Epistolele erau scrise de aceeași mână și erau pline de bârfe, acuzații și intrigi despre oficialii curții, iar unele conțineau descrieri pornografice sau desene obscene suprapuse pe fotografiile oficiale ale cuplului regal. S-a spus că au fost trimise sute de astfel de scrisori într-o perioadă de patru ani. Wilhelm a ordonat o anchetă, autorul epistolelor nu a fost niciodată identificat, dar unii contemporani au speculat că Charlotte ar fi putut fi responsabilă de răspândirea lor.
În acest timp, prințesa și-a pierdut jurnalul personal, care conținea atât secrete de familie, cât și opinii critice despre diferiți membri ai casei imperiale, iar acele pagini au ajuns în cele din urmă la fratele ei, care nu a iertat-o niciodată pentru conținutul scrierilor. Soțul ei, Bernhard, a fost transferat într-un regiment din orașul Breslau, astfel că împăratul a reușit să îndepărteze cuplul de curtea de la Berlin.
Pe măsură ce Feodora a crescut, au fost luați în considerare diferiți pretendenți pentru căsătoria acesteia, printre care prințul exilat Peter Karađorđević și Alfred, prințul ereditar de Saxa-Coburg și Gotha. La sfârșitul anului 1897, tânăra s-a logodit cu prințul Henry XXX de Reuss și s-a căsătorit cu el pe 24 septembrie 1898, într-o ceremonie luterană. Bărbatul era cu cincisprezece ani mai mare decât ea, nu era bogat și nici prea arătos, astfel că familia a fost șocată de alegere.
Căsătoria nu a îmbunătățit relațiile dintre mamă și fiică, prințesa-mamă nu l-a plăcut pe ginere, iar certurile erau atât de dese încât Charlotte a interzis accesul cuplului în casa ei. Nu i-a scris Feodorei timp de aproape zece ani, dar în cele din urmă a vizitat-o la sanatoriul în care aceasta era internată după ce suferise o intervenție chirurgicală.
Pe 25 iunie 1914, prințul Bernhard de Saxe-Meiningen a moștenit ducatul socrului și a devenit duce de Saxe-Meiningen, iar după izbucnirea Primului Război Mondial, a plecat pe front, în timp ce Charlotte a rămas responsabilă cu administrarea curții ducale, dar în acea perioadă s-a îmbolnăvit, i s-au reactivat durerile cronice de cap, i se umflaseră picioarele și avea mari probleme cu rinichii, iar medicii au decis să fie tratată cu opiu.
Sfârșitul războiului a dus la dispariția Imperiului German și a numeroaselor sale ducate și, în consecință, Bernhard a pierdut domnia. Anul următor Charlotte a călătorit la Baden-Baden pentru a-și trata problemele cardiace, dar a murit din cauza unui atac de cord pe 1 octombrie 1919, la vârsta de 59 de ani. Soțul ei s-a stins din viață nouă ani mai târziu și a fost înmormântat alături de ea, la Schloss Altenstein din Turingia.
Majoritatea istoricilor au susținut că Charlotte și fiica ei, Feodora, au fost afectate de porfirie, o boală genetică de care suferise și regele George al III-lea, iar această ipoteză a fost confirmată în anii ’90, când cercetătorii germani au deshumat trupurile celor două și au găsit dovezi ale unei mutații legate de această afecțiune.
