Înființat din inițiativă privată la sfârșitul secolului al XIX-lea, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite devenite mame, care erau acceptate pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul înstrăinării lor. Singura condiție pusă acestora era să alăpteze, pe lângă propriul bebeluș, și un orfan.
Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Thoma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar prima mare donatoare a fost Primăria Capitalei, care a oferit terenul de lângă Arcul de Triumf, o suprafață de 20.000 de metri pătrați, pe care s-au clădit, în timp, șapte pavilioane.
Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei Cantacuzino, care a încercat, prin ajutorul pe care îl oferea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea unicei fiice ce provenea din prima căsătorie cu Radu Kretzulescu. Ecaterina Olimpia Georgeta fusese răpită la vârsta de 3 ani și dusă în străinătate de tatăl ei.
Irina s-a recăsătorit mai târziu cu Niculae Ghica, fiul lui Ion Ghica, cu care a avut patru copii, dar la nasterea celui de-al patrulea fiu, Matei, a murit de embolie, la doar 36 ani.
După ce a aflat vestea morții ei, Radu Kretzulescu, primul soț, a scris familiei: “Nu mai am de ce să mă răzbun. Puteți să vă duceți să vă căutați nepoata în Anglia, sub numele…”
Prințesa a fost găsită din întâmplare doi ani mai târziu, în 1908, într-o mănăstire din Franța, de o mătușă care a readus-o în România, unde instanța a decis să îi ofere custodia familiei Cantacuzino. Copila a fost crescută de Ecaterina, bunica maternă, și de bunicul matern, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, fost prim-ministru al României.
A fost educată în Anglia, Franța, România și Belgia, vorbea cinci limbi și, în 1914, chiar înainte de începerea Primului Război Mondial, s-a căsătorit cu prințul Constantin Caradja. După ce trupele germane au intrat în România, în 1916, Ecaterina a plecat din București cu cele două fiice ale sale, Irène Mathilde Catherine, care avea un an, și Marie Constance Lucie, care avea doar zece zile. Refugiată în Moldova, a început să lucreze ca voluntar într-un spital pentru pacienții bolnavi de tifos exantematic, contractând ea însăși boala.
După armistițiu, prințesa Caradja s-a întors la București și s-a dedicat activităților caritabile, ocupându-se în special de Leagănul Sfânta Ecaterina, care adăpostea la acel moment peste 3.000 de copii.
În 1920, a adus pe lume o a treia fiică, pe Alexandra. Cea de-a doua născută a murit la Viena, în 1933, iar fiica cea mare și soțul acesteia, Constantin Emandi, au fost victime ale cutremurului din 10 noiembrie 1940.
Prințesa Ecaterina a devenit cunoscută mai ales ca urmare a opoziției ferme față de alianța României cu Germania nazistă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Când câmpurile petroliere de la Ploiești au fost bombardate de Aliați, în august 1943, ea a luat personal în grijă echipajele supraviețuitoare, a supravegheat îngrijirea răniților în spitale și a sprijinit plecarea lor în Italia.
În timpul bombardamentelor din primăvara și vara anului 1944, mai multe avioane americane au aterizat forțat pe moșia sa din Nedelea. Se estimează că prințesa a salvat câteva sute de piloţi care s-au paraşutat de urgenţă, iar faptele i-au adus supranumele „Îngerul din Ploieşti” printre aviatorii americani.
După instaurarea regimului comunist în România, orfelinatele și fundația Ecaterinei au fost naționalizate. Singura ei fiică în viață, Alexandra, care era plecată la Paris, a ajutat-o să scape din lagărul comunist la începutul anului 1952, cu sprijinul serviciilor secrete franceze.
Prințesa a părăsit România cu un vas petrolier care naviga pe Dunăre și a ajuns după 8 săptămâni la Viena. În decembrie 1955, a primit viză pentru Statele Unite, locuind mai bine de 35 de ani în comitatul Hill din statul Texas, unde și-a continuat munca de caritate.
După Revoluția din 1989, Ecaterina Caradja s-a întors acasă, alegându-și reședința în vechiul orfelinat pe care îl avusese în grijă înainte de venirea comuniștilor. A murit la vârsta de 100 de ani, pe 26 mai 1993, și a fost înmormântată în cavoul familiei din București.
