Bonifaciu Florescu s-a născut pe 14 mai 1848 la Budapesta și a fost fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu și al Alexandrinei (Luxița) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu.
Luxița fusese căsătorită, din dorința tatălui ei, la vârstă de 16 ani, cu Filip Krijanowski, unul dintre ofițerii ruși aflați sub comanda generalului Kiseleff la București. Tânăra familie primise un apartament separat în casa familiei Florescu, dar căsătoria s-a încheiat după doar trei luni, din cauza comportamentului brutal al lui Krijanowski față de soția sa. În 1836, Luxița a obținut divorțul, primind o rentă viageră de 1500 de ducați și 200 de lei.
În 1843 l-a cunoscut pe Nicolae Bălcescu, dar relația lor de dragoste a fost una complicată. Îndrăgostiți, Luxița Florescu și Nicolae Bălcescu și-au păstrat aventura secretă pentru a nu da de bănuit familiei Florescu, iubirea lor a rezistat în timp, dar a rămas aproape clandestină. În 1847 au călătorit separat către Transilvania, de unde au început un periplu prin Europa. Cei doi au mers la Viena, unde s-au întâlnit cu alți tineri animați de idealurile revoluționare, printre care se afla și Costache Negri, apoi au plecat în Italia, unde au stat, pe rând, la Veneția, Florența, Pisa, Roma, Napoli și Palermo. Luxița l-a urmat pe tânărul Bălcescu la Paris, trăind mai ales din banii pe care tatăl ei îi trimitea regulat. Când marele logofăt Iordache Florescu s-a îmbolnăvit, în iarna anului 1848, Luxița pleacă de la Paris fără să-l anunțe pe Bălcescu.
Este deja însărcinată, dar nu îi spune niciun cuvânt despre viitorul copil. Imediat după moartea tatălui ei, pe 5 mai, pleacă la Budapesta și naște copilul pe care inițial are de gând să îl dea spre adopție. Revine asupra deciziei, îl botează trei zile mai târziu, de sărbătoarea Sf. Bonifaciu, dar nu îl înscrie pe numele ei și nici nu îl anunță pe Nicolae Bălcescu nimic despre venirea pe lume a copilului.
Și familia Luxiței ascunde secretul nașterii acestui copil provenit din relația neoficializată cu revoluționarul, dar totuși o sprijină financiar să îl îngrijească așa cum se cuvine. În 1851, când Bălcescu a aflat că are un fiu, era deja într-o stare fizică foarte proastă. Se afla la Palermo, singur și grav bolnav. În ultima scrisoare adresată Luxiței, Bălcescu îi cere iertare pentru toate suferințele pe care le-a îndurat din cauza vieții sale agitate. Nicolae Bălcescu a murit la doar 33 de ani, pe 29 noiembrie 1852, la Hotelul Alla Trinacria din Palermo, iar Luxița și-a adoptat în 1858 propriul fiu și s-a îngrijit de educația lui, Bonifaciu devenind elev la Liceul Louis-le-Grand din Paris. Băiatul a urmat apoi Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obținând licența în 1872.
Bonifaciu vine în țară după un an și este numit prin concurs profesor provizoriu la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iași. În același an, pe 3 octombrie, se căsătorește cu Rose-Henriette Le Roho d’Alcobia, o tânără născută în 1849, urmașa orfană a unei familii anglo-francezo-portugheze.
Titu Maiorescu, ministru al Educației, îl destituie în 1874, apoi fiul lui Bălcescu devine pentru un timp profesor de istorie și de franceză la Liceul Sfântul Sava din București. În paralel predă franceza la Gimnaziul Mihai Viteazul, la Liceul Militar și la Seminarul Nifon din Capitală. Conflictul cu Maiorescu îl afectează mult, pentru că o vreme nu mai obține nicio slujbă, este mai mult șomer și va fi nevoit să-și câștige existența dând lecții private de franceză. Printre elevii săi se numără cele două fiice ale medicului Constantin Istrati și viitorului dramaturg Ioan Bacalbașa. Cei doi soți au locuit în această perioadă în camere închiriate la Pasajul Român, pe Calea Victoriei.
Bonifaciu Florescu devine autor de manuale, al unui dicționar pe care îl publică în 1894 și al unei antologii de poezie franceză. Elevii de la Sfântul Sava îl descriu ca pe un dascăl tobă de carte, pasionat de meserie, dar este considerat un pedagog mai puțin iscusit.
Cărturarul ducea o viață boemă și era un obișnuit la Cafenelei Fialcovsky, fiind considerat de contemporanii săi ca „jovial și mereu distrat”. Memorialistul George Potra notează că Bonifaciu Florescu era o apariție memorabilă în București, „cu aspectul său destul de dezordonat, cu pasul lent și măsurat și mai ales cu stilul său de viață”. Se pare că purta întotdeauna un singur galoș sau uneori una dintre cizmele soției sale, iar hainele sale erau pătate tot timpul de cerneală. Un fost elev de la Sfântului Sava își amintea în 1926: „Aproape în fiecare zi mergea pe stradă citind o carte și, fiind miop, o ținea foarte aproape de ochi și se ciocnea de stâlpi, după care își cerea scuze.”
Scriitoarea Maica Smara, care locuia în anii 1880 în acceași casă cu Bonifaciu, cu soția sa, Henriette-Rose, și cu sculptorul Ion Georgescu își amintea că familia Florescu „nu deschidea niciodată ferestrele”. Un fost elev, Constantin Kirițescu, va povesti că Florescu era un mare băutor și fumător și părea că nu se simte în largul său decât în cafenele, iar doctorul Severeanu ca spune că împrumuta bani de la prieteni, promițându-le că îi va înapoia imediat ce va scrie o nouă carte, că era „excepțional de cult, dar lipsit de bun simț” și devenise victima farselor elevilor săi care nu încetau să-l necăjească.
În 1896, cărturarul a demisionat de la Sfântul Sava, ținându-și în continuare celelalte ore și a început să lucreze la traducerea unei istorii a literaturii albaneze. Până la acel moment, Florescu se ocupase de editarea a peste 200 de cărți, inclusiv propriile sale lucrări, alături de zeci de traduceri, scria versuri în română și franceză și avea rubric în mai multe reviste literare.
Bonifaciu s-a îmbolnăvit în august 1899 de hipertrofie ventriculară, o afecțiune cardiacă gravă, și a murit pe 18 decembrie în același an, la doar două luni după moartea mamei lui, Luxița.
Un scurt necrolog publicat în revista Literatorul consemnează că Bonifaciu Florescu a publicat 16 volume, a fost un intelectual ilustru, dar a avut o viață nefericită. Cărturarul a fost înmormântat în cripta familiei de la Mănăstirea Țigănești, lângă mama sa. La ceremonia funerară au participat reprezentanți ai aristocrației bucureștene și elevii profesorului de la Sfânta Sava.
Soția lui Bonifaciu, Henriette-Rose, a primit, începând cu anul 1900, o mică pensie din partea statului român și a trăit până în ianuarie 1928.
Unicul fiu al cuplului a fost Ion, devenit ofițer al Forțelor Terestre Române, care s-a căsătorit în februarie 1910 cu Elena Kalinderu, rudă a colecționarului de artă Ioan Kalinderu. La rândul său, acesta a avut doi copii: Mircea Ioan, născut în 1912, fiu care a murit într-un accident de mașină în 1929, și Ion Florescu, devenit judecător, despre care se știe că a emigrat în Brazilia la sfârșitul anilor ’30.
