Bonifaciu Florescu s-a născut pe 14 mai 1848 la Budapesta și a fost fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu și al Alexandrinei (Luxița) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu.
Luxița fusese căsătorită, din dorința tatălui ei, la vârstă de 16 ani, cu Filip Krijanowski, unul dintre ofițerii ruși aflați sub comanda generalului Kiseleff la București, cei doi soți primiseră un apartament separat în casa familiei Florescu, dar căsătoria s-a încheiat după doar trei luni, din cauza comportamentului brutal al bărbatului. În 1836, Luxița a obținut divorțul și o rentă viageră de 1.500 de ducați și 200 de lei.
În 1843 l-a cunoscut pe Nicolae Bălcescu și, deși relația a fost una complicată, a rezistat în timp, însă a rămas aproape clandestină. Patru ani mai târziu au călătorit separat către Transilvania, de unde au început un periplu prin Europa, au mers la Viena, unde s-au întâlnit cu tinerii români animați de idealurile revoluționare, apoi s-au îndreptat spre Italia, unde au stat, pe rând, la Veneția, Florența, Pisa, Roma, Napoli și Palermo. Luxița l-a urmat pe Bălcescu și la Paris, trăind mai ales din banii pe care tatăl ei îi trimitea regulat. Când marele logofăt Iordache Florescu s-a îmbolnăvit, în iarna anului 1848, Luxița a plecat din Franța fără să-l anunțe pe Bălcescu.
Era însărcinată, dar nu i-a spus niciun cuvânt despre viitorul copil și, imediat după moartea tatălui, pe 5 mai, a plecat la Budapesta, unde a adus pe lume băiatul pe care inițial avea de gând să îl dea spre adopție. A revenit asupra deciziei, l-a botat trei zile mai târziu, de sărbătoarea Sf. Bonifaciu, dar nu l-a înscris în acte pe numele ei și nici nu l-a anunțat pe Nicolae Bălcescu despre nașterea bebelușului.
Familia Luxiței a aflat secretul nașterii acestui copil provenit din relația neoficializată cu revoluționarul și a sprijinit-o financiar să îl îngrijească așa cum se cuvine. În 1851, când Bălcescu a aflat că are un fiu, era deja într-o stare fizică foarte proastă, se afla la Palermo, singur și grav bolnav. În ultima scrisoare adresată Luxiței, i-a cerut iertare pentru toate suferințele pe care i le-a provocat din cauza vieții sale agitate. Istoricul a murit la doar 33 de ani, pe 29 noiembrie 1852, la Hotelul Alla Trinacria din Palermo, iar Luxița și-a adoptat în 1858 propriul fiu și s-a îngrijit de educația lui, Bonifaciu devenind elev la Liceul Louis-le-Grand din Paris. Băiatul a urmat apoi Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obținând licența în 1872.
Bonifaciu a venit în țară după un an și a fost numit prin concurs profesor provizoriu la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iași. În același an, pe 3 octombrie, s-a căsătorit cu Rose-Henriette Le Roho d’Alcobia, o tânără născută în 1849, urmașa orfană a unei familii anglo-francezo-portugheze.
Titu Maiorescu, ministru al Educației la acel moment, l-a destituit pe fiul lui Bălcescu în 1874, iar acesta a devenit apoi profesor de istorie și de franceză la Liceul Sfântul Sava din București. În paralel a predat franceza la Gimnaziul Mihai Viteazul, la Liceul Militar și la Seminarul Nifon din Capitală și a dat lecții private, printre elevii săi numărându-se cele două fiice ale medicului Constantin Istrati și copiii viitorului dramaturg Ioan Bacalbașa. Soții Florescu au locuit în acea perioadă în două camere închiriate la Pasajul Român, pe Calea Victoriei.
După un timp a devenit autor de manuale, a elaborat un dicționar pe care l-a publicat în 1894, apoi o antologie de poezie franceză. Elevii de la Sfântul Sava îl descriau ca pe un dascăl tobă de carte, pasionat de meserie, dar colegii de breaslă îl considerau un pedagog mai puțin iscusit.
Cărturarul ducea o viață boemă și era un obișnuit la Cafenelei Fialcovsky, fiind văzut de contemporanii săi ca „jovial și mereu distrat”. Memorialistul George Potra nota că fiul lui Bălcescu era o apariție memorabilă în București, „cu aspectul său destul de dezordonat, cu pasul lent și măsurat și mai ales cu stilul său de viață”. Se pare că purta întotdeauna un singur galoș sau uneori una dintre cizmele soției, iar hainele sale erau pătate tot timpul de cerneală. Un fost elev de la Sfântului Sava își amintea în 1926: „Aproape în fiecare zi mergea pe stradă citind o carte și, fiind miop, o ținea foarte aproape de ochi și se ciocnea de stâlpi, după care își cerea scuze…”
„Mijlociu, brun-încărunțit, incorigibil boem, peste măsură de neglijent și de distrat, însă studios și cult, Bonifaciu Florescu ne oferea cu originalitatea firii lui cele mai distractive și mai plăcute ore din programul de studiu al liceului Sf. Sava, unde era titularul catedrei de limba și literatura franceză la cursul superior, și al catedrei de la școala de ofițeri, unde preda același curs. Cultura lui în domeniul literaturii franceze și cu deosebire al celei contemporane nu avea pereche în alt profesor de aceeași materie pe atunci: dovadă că el se prezenta la toate concursurile pentru catedrele vacante în specialitatea aceasta și totdeauna reușea; însă, drept e, învățător nu era, fiindcă, din cauza lipsei de metodă, nimeni n-a putut prinde de la el nici limba, nici literatura franceză.
Dacă, de pildă, băieții nu voiau să fie interogați în vreuna din orele lui de curs — și mai deseori nu voiau decât voiau — era destul să se ridice unul din ei și să provoace o discuție oarecare, pentru ca Bonifaciu să se întindă toată ora asupra subiectului. Inventa unul că a asistat într-o familie la o discuție unde s-a afirmat că Voltaire nu era totdeauna spiritual și mușcător. Atât îi trebuia profesorului! Debita o conferință pe tema contrarie, care nu mai contenea. Suna clopoțelul anunțând sfârșitul orei și Bonifaciu îi da zor până ce, de multe ori, venea peste el profesorul care urma. Abia atunci se trezea Bonifaciu și se hotăra să plece, după ce, uitându-se la ceas, bolborosea:
— C’est vrai, j’ai dépassé l’heure. Je vous demande pardon.
Și, ori de câte ori băieții nu erau dispuși să fie ascultați, îi dădeau profesorului sămânță de vorbă.
La masa lui de la Fialkowski, unde se întâlnea zilnic cu Costică Câmpineanu, Al. Macedonski, Mircea Demetriade și alții, era plăcut să asiști, mai cu seamă când Bonifaciu era în vervă. Ca să vină însă la Fialkowski, el pleca de acasă citind pe stradă și era așa de cufundat în citanie, încât i se întâmpla des să se lovească de câte un felinar, iar cînd ajungea la cafenea, înainte de a intra, se împiedica regulat de trotuar, așa că des s-a întâmplat chiar să cadă:
— Tiens, c’était le trotoir; je n’observais pas!
Și flegmatic se scula și intra în cafenea, fără ca măcar să-și dea osteneala de a se scutura de praf sau de noroi. Un tip mai nepăsător și mai distrat n-am cunoscut”, își amintea memorialistul Vasile Bilciurescu.
Maica Smara, care locuia în anii 1880 în acceași casă cu Bonifaciu, cu soția sa, Henriette-Rose, și cu sculptorul Ion Georgescu scria că familia Florescu „nu deschidea niciodată ferestrele”. Un fost elev, Constantin Kirițescu, a povestit că Florescu era un mare băutor și fumător și părea că nu se simțea în largul său decât în cafenele, iar doctorul Severeanu spunea că împrumuta bani de la prieteni, promițându-le că îi va înapoia imediat ce va scrie o nouă carte, că era „excepțional de cult, dar lipsit de bun simț” și că devenise victima farselor elevilor săi, care nu încetau să-l necăjească.
În 1896, cărturarul a demisionat de la Sfântul Sava ținându-și în continuare celelalte ore și a început să lucreze la traducerea unei istorii a literaturii albaneze. Până la acel moment, se ocupase de editarea a peste 200 de cărți, alături de zeci de traduceri, scria versuri în română și franceză și avea rubrici în mai multe reviste literare.
Bonifaciu s-a îmbolnăvit în august 1899 de hipertrofie ventriculară, o afecțiune cardiacă gravă, și a încetat din viață pe 18 decembrie în același an, la doar două luni după moartea mamei lui.
Un scurt necrolog publicat de revista Literatorul consemna că a publicat 16 volume și a fost un intelectual ilustru, dar a avut o viață nefericită. Cărturarul a fost înmormântat în cripta familiei de la Mănăstirea Țigănești. La ceremonia funerară au participat reprezentanți ai aristocrației bucureștene și foștii săi elevi de la Sfânta Sava.
Soția lui Bonifaciu, Henriette-Rose, a primit, începând cu anul 1900, o mică pensie din partea statului român și a trăit până în ianuarie 1928.
Unicul fiu al cuplului a fost Ion, devenit ofițer al Armatei Române, care s-a căsătorit în februarie 1910 cu Elena Kalinderu, o rudă a colecționarului de artă Ioan Kalinderu. La rândul său, acesta a avut doi copii: Mircea Ioan, născut în 1912 și decedat într-un accident de mașină în 1929, și Ion Florescu, devenit judecător, despre care se știe că a emigrat în Brazilia la sfârșitul anilor ’30.
