Cu peste 100 de ani în urmă, dramaturgul Alexandru Davila, un spirit cu adevărat progresist al începutului de secol XX, omul care și-a pus o amprentă de necontestat asupra Teatrului Național din București, era nevoit să trăiască într-un scaun cu rotile. Fusese victima unui atentat comis chiar de servitorul său și rămăsese paralizat, dar suferința îngrozitoare nu l-a ținut departe de observarea efervescentei vieți culturale a Bucureștiului interbelic.
Țintuit în jilț, părăsit spre sfârșitul vieții de mulți dintre cei pe care îi ajutase să devină artiști ai scenei românești, Alexandru Davila i-a oferit în 1925 un interviu tânărului gazetar pe atunci Ioan Massoff, în care a vorbit despre viitorul cinematografiei, despre moralitate în artă și despre cenzură. Nu doar că a respins cu luciditate concurența dintre teatru și cinematografie, de care se temeau mulți dintre intelectualii epocii, ci a pledat pentru fondarea unei școli naționale pentru actorii de film.
Dramaturgul s-a stins patru ani mai târziu, pe 19 octombrie 1929, la vârsta de 67 de ani.
„Alexandru Davila a rămas același îndrăgostit de frumos, aceeași inteligență vie, sclipitoare, același spirit critc și luminat.
Cu toate că un accident nefericit l-a smuls din mijlocul luptei, domnia sa urmărește tot ce se înfăptuește e în curent cu tot ce se scrie și se realizează, și opiniile domniei-sale competente trebuie luate în considerare.
Numele său este strâns legat de renașterea teatrului românesc și lui Alex. Davila i se datoreșt emult din progresul înfăptuit pe domeniul mișcării noastre artistice. «Conu Alecu» m-a primit zilele trecute și, cu un farmec de povestitor neîntrecut, mi-a comunicat o mulțime de lucruri relative la arta mută, din care voi încerca să redau o parte pentru cititorii revistei noastre.
– Credeți într-adevăr că cinematograful e un pericol mondial și contribuie la dezagregarea familiei și a societății, așa cum au afirmat de curând unele «competințe»?
– Același lucru s-a spus și despre teatru acum vreo 1000 de ani. Se reprezenta o bacanală. Unii «moraliști» din acea vreme au spus că asemenea reprezentații construiesc o insultă pentru zei și propagă dezagregarea societății. Parlamentul chiar a interzis pentru câtăva vreme asemenea spectacole. Ei, ce vrei, avem și noi «moraliștii» noștri, ce-i drept înapoiați cu vreo 1000 de ani!
– Considerați cinematograful o artă interioară teatrului?
– Deloc. Prin grai exteriorizăm gândurile noastre, iar prin mimică, sentimentele nostre Dacă teatrul e o artă, evident că și cinematograful e o artă. Din punct de vedere al jocului actorilor, bietul actor de cinematograf are mult mai puține mijloace de interpretare. Vorbind de aceasta, excludem în teatru textul, care nu aparține actorului. ci autorului. La teatru, interpretul se folosește de glas și de mimică. De aceasta din urnă, bineînțeles numai în scenele mute, care sunt mult mai puține. Actorul de cinematograf se folosește în interpretarea rolului numai de mimică, deci e mai puțin avantajat. Cinematograful, pentru că poate reprezenta lucruri ce nu se pot vedea la teatru, și pentru că se poate adresa unor mase mai mari de spectatori, are un rol educativ mai mare ca teatrul.
– Credeți că cenzura cinematografică e o necesitat?
– Orice cenzură e un abuz de autoritate. Cenzura filmelor de cinematograf, pe lângă că e anticonstituțională, lucru secundar pentru mine, e odioasă și absurdă, mai ales când știut este că cenzura la noi e dată pe mâna jandarmilor și altor persoane care n-au absolut nicio legătură cu arta.
Publicul e cel mai bun cenzor, iar acei care se erijează în «moraliști» sunt pur și simplu ridicoli. Eu cred că morala e deosebirea între bine și rău. Ea nu se învață nici la Universitate, nici nu se cumpără cu sticluța.
Dacă publicul frecventează spectacole care din punct de vedere artistic lasă de dorit sunt alte mijloace de propagandă pentru a-i rafina gustul. Se vorbește mereu de moralitatea în artă. Vorbe goale. Eu unul nu cunosc decât arta cu talent.
– Credeți că e posibilă înființarea unei industrii cinematografice la noi?
– Desigur, avem tot ce ne trebuie: frumusețea neîntrecută a țării noastre pentru luarea peisagiilor, și apoi avem și actori pentru această artă. Eu cred că majoritatea actorilor noștri mari de teatru ar fi și minunați actori pentru cinematograf. Dar aceasta necesită capitaluri imense, care nădăjduiesc că se vor găsi.
– Pentru formarea artiștilor de cinematograf credeți că trebuie înființate școli speciale, așa cum sunt conservatoarele de artă dramatică?
– Da, asemenea, școli ajută la vulgarizarea unor procedee de interpretare care s-au dovedi a fi bune. Eu cred că pentru țara noastră cinematograful este o artă a viitorului.
*** Ioan Massoff, revista Cinema, februarie 1925
