Ioan Massoff, o viață în slujba teatrului

“Cel ce năzuieşte să scrie o istorie a teatrului trebuie să se înarmeze cu o bogată documentare, care presupune nu numai „despuierea” ziarelor şi a arhivelor. Autorul se cuvine să cunoască, mă refer la teatrul românesc, istoria vieţii sociale a României, ca să poată încadra fenomenul teatral în cadrul social adecvat şi să-l facă astfel înţeles, căci, în realitate, puţine piese de teatru s-au reprezentat „întâmplător”. (…) Să ţinem seama — şi lucrul acesta este deosebit de important — că teatrul românesc, în dezvoltarea sa, nu este ceva de sine stătător, ci un capitol dintre cele mai importante din istoria culturii româneşti, după cum evoluţia culturii româneşti se cuvine aşezată în contextul culturii străine. Aşadar, istoricul român al teatrului trebuie să cunoască şi istoria teatrului mondial. Un istoric al teatrului trebuie să aibă o anumită vârstă, care îi îngăduie să posede un „capital de amintiri”, să fi asistat adică la numeroase spectacole de teatru încă din adolescenţă. Este de datoria acestui istoric cu „vechime” să ţină seama de rapida dezvoltare a artei actorului, să nu fie un sentimental. Deseori suntem amăgiţi ascultând o „placă” pe care este imprimată — evident cu mijloace tehnice ce lasă de dorit — vocea vreunui interpret care ne-a încântat prima tinereţe… Despre ecoul în epocă al unui spectacol ne vorbesc unele amintiri, memorii, jurnale ale oamenilor de teatru; mai sunt alţii care au trăit acele spectacole”, spunea Ioan Massoff într-un interviu publicat în revista Ramuri în 1976.

Ziarist, scriitor, istoric al teatrului românesc, Massoff s-a născut pe 4 iunie 1904 la București și a urmat Academia Comercială, apoi Facultatea de Istorie a Universității din București.

În anii studenției a început să facă gazetărie, a scris cronici literare şi teatrale în ziare şi reviste, colaborând frecvent la „Adevărul literar şi artistic”. Multă vreme angajat al ziarului „Rampa”, a fost unul dintre autorii interviurilor memorabile cu cei mai cunoscuți actori și regizori din perioada interbelică. Ioan Massoff a devenit, după 1944, secretar literar al Teatrului Naţional din Bucureşti şi editor al revistei instituţiei. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt un roman despre actori (Ford), memorii despre viaţa teatrală, o carte de convorbiri cu scriitori şi artişti, note de călătorie din Anglia, dar contribuţia sa esenţială la istoria teatrului românesc o reprezintă monografiile închinate artiştilor — Matel Millo (1939), Tony Bulandra (1947), Tănase (1947 şi, ediţia a II-a, 1970), I.D. Ionescu de la „Iunion“ (1960), Petre Liciu (1971), Ion Iancovescu (1979), îngrijirea şi editarea „Amintirilor“ lui C.I. Nottara (1936), volumul Eminescu şi teatrul (1964), Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti (1900—1937), Contribuţii la istoria teatrului muzical din România (1968), adunate şi sintetizate într-o lucrare fundamentală, “Teatrul românesc — privire istorică”.

“Era un om modest, foarte harnic, dăruit studiului, un cercetător de vocaţie. Ţinea conferinţe de popularizare, povestind cu spirit şi farmec evocator. Numele său rămâne legat de istoria contemporană a teatrului românesc căruia l-a închinat, cu har, toată munca şi viaţa sa”, scria V. Ilie la dispariția lui Ioan Massoff, pe 27 ianuarie 1985.

“Mulți ani secretar al Teatrului Național din Bucureşti, pasionat de trecutul acestuia, pe care l-a reconstituit într-o lucrare monumentală (Teatrul românesc, privire istorică, I—VIl), cuprinzând întregul conspect al scenelor de stat și particulare de la origini până în zilele noastre, printr-o îndelungată cercetare arhivistică, Ioan Massoff ne-a lăsat această lucrare postumă, îngrijită personal şi variată în conţinut. Este aşadar o lectură cuceritoare pentru oricine iubeşte teatrul şi mai ales instructivă pentru noile generaţii, care au auzit numai de marile figuri ale scenei noastre din perioada interbelică.
Ioan Massoff a început cu reportaje şi interviuri teatrale, reuşind, spre uimirea periodicului “Rampa”, ca debutant, să obţină un interviu de la însuşi greu accesibilul N. Iorga.
Cu sinceritate îşi mărturiseşte apoi “gafa” de a-l fi întrebat pe profesorul Al. Tzigara-Samurcas dacă este într-adevăr fiul regelui Carol I. Era, de altfel, secretul lui Polichinelle, oricare ar fi fost răspunsul conjunctural al celui în cauză.

Ioan Massoff a avut norocul să-l apropie pe Paul Gusty, cel mai important dintre directorii noştri de scenă, şi să afle de la el multe din secretele vieţii teatrale. Pe gloriosul veteran al primei noastre scene, Constantin I. Nottara, l-a îndemnat să-şi scrie amintirile şi a colaborat discret la elaborarea cărţii respective. Galeria sa de portrete din recent apăruta carte ni-i prezintă pe cei mai reprezentativi foşti directori ai Teatrului Naţional începând cu antebelicul Alexandru Davila, pe care l-a vizitat în timpul lungii sale imobilizări în urma unui atentat, și sfârșind cu Zaharia Stancu, care a condus Teatrul Naţional timp de 16 ani.
Memorialistul a cunoscut zilele de glorie ale unor mari protagonişti, dar şi mizeria în care unii dintr-înşii și-au încheiat zilele. Nu este mare actor al Teatrului Naţional căruia să nu-i fi urmărit diagrama carierei, cu succesele si insuccesele inevitabile. Aş spune că ştia tot și despre viata intimă a tuturor actorilor si actriţelor, firi de altfel dintre cele mai comunicative, uneori fără noţiunea indiscreţiei. (…)
Intervieverul norocos a stat de vorbă și cu George Enescu, “Sfinxul” care a vorbit. Mare lucru, știind chiar de la el:
— Ador liniştea și — să nu te superi — nu-mi place să dau interviuri.
De altfel, era brevilocvent şi nu-i plăcea să se destăinuiască, nici nu-i interesa publicitatea.
Cunoscut în tot cartierul său și iubit, Gala Galaction l-a primit pe Massoff ca unul ce era “bucuros de oaspeţi” si deschis la inimă, povestind despre prieteniile lui din adolescenţă, despre lucrările lui literare, cu unele proiecte nerealizate, ca romanele “Debora” și “Ostrovul Patmus” și afirmând că nu s-a descris pe sine în nici una din lucrările sale de imaginaţie. O excepţie la aceasta a făcut-o însă mai târziu în romanul “La răspântie de veacuri” (1935).

În tinereţe, frecventase Terasa Otetelişanu, dar dintre scriitorii pe care-i numeşte lipseşte tocmai Alexandru Macedonski, care-i patronase debutul literar, lui si lui Arghezi.
Foarte deschis la interviuri se arată Liviu Rebreanu, mărturisindu-şi modul de lucru, orarul, geneza romanelor, greutatea nu atât a scrisului, cât a transcrierilor. Întrebat despre şcolile literare, a răspuns ironic: “Azi toţi scriitorii români sunt şefi de şcoală”.
N-a murit însă, cum credea Massoff, de “emfizem cu complicaţii”, ci de cancer pulmonar, la Valea-Mare (Argeş), la 1 septembrie 1941. Întrebată dacă are “un violon d’ingres”, Maria Filotti a răspuns: “Copilul meu, care e raza de lumină în existenţa mea”.
Foarte frumos! Numai că, maternitatea, beneficiind totdeauna de prioritate, nu putea intra în cadrul definiţiei: veleitate, hobby!
Marioara Ventura, societară a Comediei Franceze, înființându-şi temporar, în 1935, o companie, la Bucureşti, a prezentat “Pavilionul cu umbre” de Gib I. Mihăescu. Repeta însă “în trei piese pe zi, de dimineaţa până seara”. Era păzită, ne spune Massoff, de “nea Niţă Lăzărescu, cel mai vechi cabinier (încă de pe vremea directoriatului lui Caragiale)”, un adevărat Cerber! Îi mai spunea Marioara Ventura intervieverului că reînvăţase româneşte îngrijindu-i pe soldaţii răniţi, în spitalele refugiului din Moldova, când, într-adevăr, și-a amintit de țara ei și nu și-a cruțat puterile, ca soră de caritate și, pentru convalescenţi, ca artistă.

Foarte interesante sunt și răspunsurile lui I. G. Duca, prieten cu Mavrodi, care i-a mijlocit întâlnirea cu Massoff. Întrebat cine a fost cel mai mare orator român, a răspuns “Titu Maiorescu”, dar nu atât prin text, cât prin gestică. Astfel, polemizând cu un adversar și calificându-l “om de caracter”, a făcut cu dreapta o serie de zig-zaguri, subliniindu-și, vizual, ironia. Să precizăm: interviul a fost luat în așa-zisul “tren albastru” (Pullman), între Bucureşti şi Sinaia.
Cartea se deschide cu o serie de amintiri din copilărie si tinereţe, încheindu-se cu mărturia unui “debut greu”. Era interviul cu Nicolae Iorga, cu care a început. L-a şi lansat în publicistică!

*** Şerban Cioculescu, România literară, 1985

Surse:

Realitatea ilustrată (1938, 1939)

Ramuri (1976)

România literară (1985)